Mai important decât iubirea părintească e modul în care copilul percepe această iubire
Citesc de câțiva ani diverse bloguri de parenting, articole, testimoniale. În vreme ce unele dintre ele expun onest provocările cu care se confruntă mamele moderne, în altele descoperim imagini idilice, în care copiii se joacă liniștiți și cuminți, în vreme ce părinții îi supraveghează cu un zâmbet Kodak încremenit pe chip. Nu au probleme și chiar dacă ar avea, soluția ar fi acolo, lângă ei.
În ceea ce mă privește, lucrurile nu stau nici așa, nici altminteri. Avem și zile bune, și zile mai agitate, momente de râs nebun, dar și de frustrare acidă, avem emoții, frici, nemulțumiri, speranțe, bucurii, neliniști, vise, avem culoare și mișcare.
Se întâmplă ceva
Acum, de pildă, lucrurile stau cam așa. În jurul vârstei de șase-șapte, ani se întâmplă ceva. Un fel de îmbobocire precoce a tuturor simțămintelor și emoțiilor, o erupție zgomotoasă de trăiri, pe scurt, un preaplin din care copiii nu par să înțeleagă mai mult decât părinții lor.
Simptomele ne amintesc dureros de propria adolescență, atunci când ni se părea că știm tot, că nu ne înțelege nimeni (de multe ori nici noi înșine) și că nimic bun nu ni se întâmplă.
Ei bine, pe la șase-șapte ani am observat, în cazul copilului meu, bineînțeles, o desprindere bruscă față de cum fusese până atunci. Sau poate nu chiar o desprindere, cât mai degrabă o adăugare de noi caracteristici extrem de pregnante, greu de gestionat, solicitante de cele mai multe ori. Așadar, puișorului lipit bine de mama lui atunci când era vorba de mers la grădiniță sau când intra în diverse conflicte în parc, i s-a alăturat un băiețel năzdrăvan, ager ca un prâsnel, teribilist, iute la mânie, colorat ca limbaj, aprig contestatar al oricăror indicații venite din partea noastră, a părinților.
Totul sau nimic, exact ca în adolescență
Furia, frustrarea, neputința, teama – toate se exteriorizau spectaculos, zgomotos, fără nuanțe. Pentru el, era totul sau nimic, exact ca în adolescență. Deși înțelegeam că tot acest avânt și toată această mare de emoții fac, cu siguranță, parte dintr-o nouă etapă de dezvoltare, problema noastră rămânea acolo: cum gestionăm situația și cum îl ajutăm să treacă cu bine de acest hop?
În fața fiecărui moment dificil, am început să ne întrebăm care e cea mai bună strategie. Cum să-i vorbim, ce să-l sfătuim, cum să ne ținem noi înșine nervii în frâu, ce să nu facem, ce să nu-i spunem, cum să avem răbdare, cum să-l convingem pe el să aibă răbdare, cum stabilim limite în acest nou context și cum gestionăm toți „experții“ care sancționează „neo-parentingul“, lăudând beneficiile indiscutabile ale educației „pe rit vechi“.
Era greu, dar știam că e nevoie de stăpânire de sine, empatie și multă, multă ciocolată. Pentru mine.
Conflictul între generații
Cu această ocazie mi-am amintit de proverbialul conflict dintre generații, dar și de cartea lui Alfie Kohn, „Mitul copilului răsfățat“, unde autorul american nota faptul că adulții au fost dintotdeauna critici și nemulțumiți la adresa tinerelor generații. Deci nu trăiam o noutate pentru omenire, dar cu siguranță era o noutate pentru mine.
Din acest motiv, era nevoie să găsesc o soluție, și asta urgent. M-am înarmat cu ciocolată, răbdare și promisiunea că, dacă reușim să-l înțelegem acum, înseamnă că la adolescență ne va fi mai ușor și am început ziua în forță: el urlând că vrea telefonul să se joace pentru că adoră mediul digital, eu mimând grația și diplomația în timp ce simțeam deja cum îmi sar ochii din orbită.
Aveam mereu în minte tot ce citisem în cărțile mele de parenting
O vreme am reușit să țin piept provocărilor, sfidărilor, cerințelor. Aveam mereu în minte tot ce citisem în cărțile mele de parenting, repetam mărunt din buze ca pe niște mantre salvatoare că e copil și nu știe – încă! – să-și gestioneze emoțiile, însă erau zile când provocările se simțeam lanț și îmi era teribil de greu să merg pe firul subțire al diplomației.
N-am reușit mereu. Echilibristica e grea și până și cei mai abili acrobați mai cad din când în când, dar n-am renunțat la strategie. N-am renunțat să-i fiu alături, să-i explic calm de fiecare dată când greșește, să-l învăț să aibă curaj, să-i spun că un eșec e o lecție din care trebuie să învețe ceva, și nu un motiv de descurajare, să fiu alături de el chiar și în momentele lui capricioase, să-l învăț să se bucure mereu de ce are, nu să se întristeze pentru ce are sau să-i arăt că îl iubesc no matter what. Și asta pentru că, așa cum preciza Alfie Kohn în „Mitul copilului răsfățat“, mai important decât iubirea părintească e modul în care copilul percepe această iubire.
Alfie Kohn se va afla pe 16 și 17 martie 2019 mai pentru a patra oară în România pentru a susține o nouă serie de conferințe, în București și Cluj. Conferința ”De la pedepse si recompense la cooperare și colaborare” este organizată de TOTUL DESPRE MAME cu sprijinul Transylvania College și Asociația pentru Comunicare Nonviolentă. Detalii AICI.