„Dacă mai citești un capitol, primești o inimioară”, îi spun eu copilului de aproape 10 ani exact înainte de a începe acest articol despre temele majore ale lui Alfie Kohn. Ironie, e adevărat, dar îmi zic în sine că noi, părinții, uneori închidem ochii la ce știm, la ce am învățat între timp despre educația copiilor și facem loc unei credințe bine înrădăcinate: o recompensă foarte mică pentru un bine foarte mare.
„Dacă citesc două capitole, primesc două inimioare?”, vine repede răspunsul, parcă pentru a confirma teoria scriitorului american despre recompense.
„Puțini părinți au curajul și independența de a avea grijă mai mult de fericirea copiilor decât de succesul acestora.”
Alfie Kohn și-a căpătat celebritatea peste Ocean, din momentul în care a pus în discuție și a reușit să zdruncine principiile de educație de acasă și de la școală, despre control și supunere, despre autoritatea intangibilă a părintelui și ierarhiile din familie sau despre pedepse și recompense, acasă ori la școală, sau despre standardizarea învățării și evaluării.
Abordarea pe care o propune Alfie Kohn este una progresistă, care pune copilul în centrul importanței educației și formării comportamentelor, oricât de provocator ar fi acest lucru pentru practicile tradiționale consacrate.
„La urma urmei, copiii nu sunt doar adulți în devenire. Sunt oameni ale căror nevoi, drepturi și experiențe actuale trebuie luate în serios.”
Lectorul și scriitorul american pornește de la ideea că cei mici sunt indivizi cu propriile lor gânduri, emoții, comportamente și personalități unice. Prin urmare, ceea ce pot face părinții pentru ei este să creeze un mediu care să le susțină creșterea, stima de sine și bunăstarea, concentrându-se pe iubire, empatie și respect, nu pe control și pedeapsă.
Alfie Kohn contestă metodele tradiționale din educația copiilor, care se bazează pe metode de a controla comportamentul celor mici, și pledează pentru o abordare bazată pe iubire și respect necondiționat, care să hrănească o creștere autonomă și nu una conformistă a copilului. Cuvântul necondiționat este pentru Kohn, dar și pentru alți experți în parenting, esențial în discuție. Copiii sunt iubiți și tratați cu respect în orice context și moment, sunt acceptați pentru ceea ce sunt, în loc să fie determinați să îndeplinească așteptările părinților. Nici respectul, nici iubirea nu se retrag ca pedeapsă pentru un comportament nedorit. Iar atunci când copiii se simt iubiți necondiționat, își dezvoltă o stimă de sine sănătoasă.
În momentul în care copiii primesc libertatea de a avea un cuvânt de spus în deciziile care îi afectează, fie că sunt activitățile de zi cu zi ori regulile casnice, primesc de la părinți o felie de autoritate și capătă un sentiment de autonomie și responsabilitate. Și mai primesc ceva: ocazia să învețe din experiențele lor, să facă greșeli, să le corecteze și să capete încredere cu fiecare decizie și consecință a ei asumate.
„Cine a spus că nu există o întrebare stupidă nu s-a uitat niciodată cu atenție la un test standardizat.”
Motivația intrinsecă este dorința copilului, și nu numai, de a se angaja într-o activitate pentru satisfacția pe care o obține, mai mult decât pentru a primi o recompensă sau ocoli o pedeapsă. Copiii acceptă să facă ceva pentru că le place cu adevărat.
Paradigma lui Kohn spune că părinții încurajează și susțin preocupările, pasiunile copiilor lor. Mai mult, le permit să exploreze, să fie curioși, să caute și să găsească acele activități care îi bucură.
Motivația intrinsecă stimulează angajamentul pe termen lung, perseverența și dragostea pentru învățare, îi pune pe copii în situația de a afla, de a fi creativi, de a găsi soluții. Ba mai mult, le permite să vorbească deschis despre ce cred, gândesc și își doresc. Iar cu această atitudine la vârsta formării comportamentelor, părinții, dar și profesorii, pot fi siguri că educă un adult dornic să învețe toată viața.
Kohn insistă să aducă în prim-plan importanța cultivării acestui tip de motivație în rândul elevilor, mai mult decât a-i stimula sau pedepsi. Scriitorul sugerează că educatorii ar trebui să creeze experiențe de învățare captivante și semnificative, care să provoace curiozitatea naturală și dorința de a explora a elevilor.
Astfel, clasa nu se va transforma într-un câmp de bătălie pentru cele mai bune recompense sau într-un tunel al fricii pentru cei care se simt vizați de pedepse, ci un spațiu al lucrului în echipă, al colaborării, cooperării. Această manieră face mai mult decât a aduce armonie în momentele activităților: stimulează gândirea critică a elevilor, empatia și chiar abilitățile sociale.
Mai mult decât atât, sugerează Kohn, tocmai pentru că elevii sunt entități unice, că fiecare are puncte forte, stiluri de învățare și preferințe specifice, profesorii ar trebui să adapteze instruirea fiecăruia dintre ei, pentru a împlini nevoile și preocupările individuale ale acestora. Pentru asta, profesorul este provocat să evalueze cunoștințele, abilitățile, preocupările fiecăruia dintre elevii săi și să fie deschis spre a participa la progresul fiecăruia, în ritmul fiecăruia. Dacă unii elevi au un ritm de învățare mai lent, iar alții, dimpotrivă, profesorul va fi pregătit cu materiale suplimentare, diferite chiar, pentru a da timpul necesar fiecăruia dintre elevi. Mai mult decât atât, profesorul va identifica stilurile de învățare ale fiecărui elev, va folosi tehnologia ca pe un aliat și va tranforma educația copiilor într-un mediu de învățare hrănitor pentru fiecare dintre copii.
Cursurile nu sunt înșiruiri de informații, ci procese de învățare, călătorii pe care elevii și le vor dori pe tot parcursul vieții
Mai mult, evaluarea în acest proces de durată și complex nu mai poate fi un test standardizat, care promovează de fapt competiția și motivația extrinsecă și nu bucuria de a descoperi. Evaluarea, în acest tip de experiență se concentrează pe feedback calitativ, narativ, implică autoevaluare și pune elevul în situația în care să-și construiască un discurs complex care să vorbească despre competențele sale multiple.
Aceste abordări inedite ale procesului de învățare și evaluare au câștigat atenția și sprijinul unor educatori, dar au atras și critici, tocmai pentru că provoacă practicile educaționale convenționale și necesită schimbări semnificative în dinamica clasei, în strategiile de evaluare. Pe de altă parte însă, ca în cazul oricărei abordări educaționale, eficiența acesteia poate varia în funcție de context și de nevoile elevilor.
Perspectiva lui Kohn a atras însă atenția și a căpătat notorietate tocmai pentru că a schimbat focusul discuției. Copilul, elevul au devenit centrul paradigmei sale, mai ales dintr-o perspectivă constructivistă, în care formarea, creșterea și relațiile se consolidează prin acceptare, iubire, nu control, precum și dintr-o recunoaștere a potențialului și capacităților în complexitatea lor, nu dintr-o nevoie de aliniere la standarde prestabilite, în care educația copiilor se face la grămadă.
Mă întorc la copilul meu care a început încă un capitol din cartea lui și realizez că aș putea face mai mult decât a-i oferi o inimioară din hârtie colorată, aș putea citi împreună cu el această poveste despre un explorator de la Polul Nord și fetița lui adoptată.
