Ce se întâmplă cu copiii când se plictisesc?
”Cea mai plictisitoare zi din univers!”, aşa a descris Dinu prima zi de şcoală. Auzind acest lucru mama lui, o bună prietenă de-a mea, a exclamat: “Vă daţi seama că urmează 12 ani de şcoală!”.
Mi-am amintit de această întâmplare în timp ce citeam cartea ”Cum să ne păstrăm copiii aproape. De ce părinții trebuie să fie mai importanți decât prietenii”, scrisă de Dr. Gordon Neufeld și Gabor Maté, care atinge şi problema plictiselii de care se plâng tot mai des copiii în zilele noastre.
Cei doi autori pornesc de la importanţa relaţiei de ataşament dintre copil şi părinţi şi cum, în absenţa acestei relaţii, copiii caută un substitut care să le asigure supravieţuirea.
Cartea explică motivele pentru care copiii nu îşi mai ascultă părinţii şi de ce aceştia din urmă nu mai au nici un fel de autoritate în ochii celor mici. În principal, este vorba despre orientarea celor mici către egali, adică către colegii lor de şcoală, grădiniţă sau joacă.
Cum ajung copiii să se orienteze mai mult către alţi copii şi să piardă legătura cu părinţii?
De vină este timpul prea mult petrecut cu egali şi prea puţin petrecut în familie, alături de mama şi tata. Mai mult, lăsaţi la şcoală, la grădiniţă sau la after-school, copiii vor fi forţaţi să stea foarte mult timp împreună, în timp ce adulţii care se ocupă de ei nu le oferă timpul şi atenţia de care cei mici au cu adevărat au nevoie.
Părinţi versus prieteni
“Oamenii pot avea mai multe relații de atașament ‒ față de muncă, față de familie, față de o echipă de sport, față de o vedetă, față de religie ‒, dar nu tolerează relațiile care se află în competiție”, spun cei doi autori.
Relaţia cu părinţii şi cea cu egalii ajung să intre în competiţie, în momentul în care copilul petrece opt ore pe zi cu prietenii şi doar una sau două cu părinţii săi: “Copiii nu se pot orienta simultan spre adulți și spre alți copii. O persoană nu poate fi atentă la două seturi de indicații contradictorii în același timp. Creierul copilului trebuie să aleagă automat între valorile parentale și valorile celor ca el, îndrumarea parentală și îndrumarea grupului de prieteni, cultura parentală și cultura egalilor săi, ori de câte ori acestea par a fi în dezacord”.
Orientarea copiilor către egali are şi alte consecinţe: aceştia rămân imaturi, devin agresivi, nu îşi formează propria individualitate. În plus, curiozitatea copiilor de a învăţa şi de a descoperi lucruri noi scade în momentul în care petrec cea mai mare parte a timpului alături de colegii şi prietenii lor. Tot ataşamentul faţă de egali explică şi preocuparea tot mai timpurie a pre-adolescenţilor şi adolescenţilor faţă de sexualitate.
”Mă plictisesc”, ca indicator al lipsei de ataşament
O relaţie de ataşament sănătoasă îi oferă copilului sprijin şi confort. Orientarea către egali nu îi poate oferi aceste lucruri, deoarece este o relaţie între persoane imature, toate având nevoie de sprijin şi susţinere. Atunci ce îi oferă copilului relaţia cu egalii? Nelinişte, agitaţie şi dorinţa de contact permanent cu cineva (“foamea de ataşament” cum o numesc Neufeld şi Maté).
Pe acest fond cei mici se declară plictisiţi: “golul trăit în general drept plictiseală este rezultatul unui dublu vid de atașament și de emergență: copilul nu este în compania cuiva de care se poate atașa și cu care se simte confortabil și, pe de altă parte, nu dispune de suficientă imaginație și curiozitate pentru a-și petrece timpul singur într-un mod creativ”.
Ce nevoie are un copil atunci când spune că se plictiseşte?
Adevărata nevoie este cea a prezenţei părinţilor, nicidecum a colegilor şi a prietenilor. “Cu cât sunt mai plictisiți, cu atât sunt mai puțin pregătiți pentru interacțiunile cu egalii”, atenţionează cei doi specialişti.
Totodată, momentul în care un copil se plictiseşte este momentul critic, când copilul se poate ataşa de egali sau de părinte. Depinde numai de părinte cum gestionează situaţia: “Exact atunci când copiii sunt plictisiți, sunt mai susceptibili să lege prietenii care să concureze atașamentului față de noi. Le spunem de fapt «ia-ți foamea de atașament și du-te la prieteni, să vezi dacă te pot ajuta ei» sau «dacă nu poți îndura sentimentul de singurătate, du-te la prieteni să-ți iei doza de atașament». Dacă noi, părinții, avem cât de cât controlul situației, plictiseala este momentul în care putem umple golul de atașament cu persoanele de care copiii au cu adevărat nevoie să se atașeze – noi înșine”.
Chiar dacă ai un program extrem de încărcat şi un job solicitant, vei găsi în cartea lui Gordon Neufeld și Gabor Maté soluţii despre cum să rămâni conectat cu copilul tău chiar şi atunci când eşti toată ziua la serviciu, iar micuţul rămâne, să zicem, toată ziua la şcoală. O poți comanda de AICI.
