Divorţul este o realitate din ce în ce mai prezentă în zilele noastre. Datele statistice arată că în anul 2012 aproximativ 40-50% dintre căsnicii s-au finalizat printr-un divorţ. Cum văd copiii divorţul părinţilor? Cum îl trăiesc? Ce înseamnă pentru ei? Sunt întrebări la care Penelope Leach înceacă să răspundă în cartea „Când părinţii se despart. Cum să ne ajutăm copiii să treacă prin procesul de separare”.
Ce aduce nou cartea?
Aşa cum singură recunoşte autoarea, lucrarea urmăreşte procesul divorţului din perspectiva copiilor: „Era nevoie de încă o carte, una scrisă din punctul de vedere al copiilor, care să nu fie menită în primul rând să vină în ajutorul părinţilor, ci să-i ajute pe aceştia să minimizeze impactul asupra copiilor, de la primele zile de viaţă până la maturitate, şi de a-i ajuta să găsescă modalităţi de a rămâne taţi şi mame, când nu mai sunt soţi şi soţii”.
Când părinții se despart
Penelope Leach oferă foarte multe informaţii despre aspectele legale şi financiare ale divorţului, despre situaţiile dificile în care pot fi puşi părinţii în relaţie unul cu altul şi în relaţie cu copiii: ce se întâmplă în cazul schimbării şcolii, a casei, a vacanţelor petrecute între doi părinţi.
Dacă soţii nu se înţeleg, nu înseamnă că trebuie să rămână împreună de dragul copiilor! Este o idee pe care Penelope Leach o respinge de mai multe ori pe parcursul cărţii. Ceea ce îi deranjează pe copii nu este atât separarea în sine, cât certurile şi atmosfera plină de ură care însoţesc despărţirea părinţilor.
„Când părinţii se despart. Cum să ne ajutăm copiii să treacă prin procesul de separare” este o carte atât pentru părinţi, cât şi pentru psihologi sau consilieri, oferind o altă perspectivă asupra despărţirii unui cuplu şi asupra soluţiilor posibile, toate pentru starea de bine a copilului. Nu lipsesc informaţiile despre etapele dezvoltării copilului, despre formarea ataşamentului şi dezvoltarea creierului.
Divorţul din perspectiva copilului
Despărţirea părinţilor îi face pe copii să se simtă îngrozitor, tind să se învinovăţească, se simt izolaţi de către părinţi, îşi fac griji pentru părintele absent. Divorţul îi afectează pe copii la orice vârstă, fie că sunt bebeluşi, fie că sunt deja tineri adulţi şi au părăsit casa părintească.
În cazul unui bebeluş, despărţirea părinţilor îi afectează direct calitatea relaţiei cu mama. El are nevoie ca mama să fie mereu prezentă emoţional alături de el, iar atunci când este în prag de divorţ mama este mai puţin disponibilă pentru copil. Acest lucru îi poate afecta ataşamentul copilului pe termen lung.
În copilăria mică (18 luni şi 5 ani), în urma despărţirii părinţilor, se accentuează anxietatea de separare. La vârsta preşcolară (5-7 ani) se accentuează tristeţea. Pentru copiii cu vârste între 8 şi 11 ani divorţul pe produce multă furie. Pentru cei care au între 11şi 14 ani creşte şi mai mult conflictul între viaţa de acasă şi anturaj.
După vârsta de 14 ani, despărţirea părinţilor are un impact asupra concepţiei tânărului despre propria familie.
Relaţia de cuplu versus relaţia de părinţi
Penelope Leach insistă pe distincţia dintre cele două tipuri de relaţii, care presupun şi două roluri diferite. La divorţ, soţii încetează să mai formeze un cuplu, dar nu încetează să fie părinţi: „Puteţi divorţa părăsindu-vă unul pe celălalt, dar nu puteţi divorţa părăsindu-vă copiii”.
Mai mult, trebuie făcută distincţia între împărţitul obiectelor şi al banilor şi divizarea relaţiilor sau a oamenilor: „Nu vă împărţiţi creşterea copilului pentru că vă despărţiţi, ci pentru că sunteţi părinţi: mereu aţi fost şi veţi fi”. Penelope Leach recomandă ca părinţii să susţină reciproc relaţia pe care fiecare dintre ei o are cu propriul copil.
Un alt aspect pus în discuţie este legat de tentaţia părinţilor de a le face confidenţe copiilor despre fostul partener şi despre relaţia de cuplu cu acesta. Acest comportament considerat o formă de abuz asupra copiilor.
Ce tip de parenting adopţi după despărţire?
„Indiferent cine a părăsit pe cine sau de ce, nici tatăl şi nici mama nu sunt părinţi într-o măsură mai mică decât înainte de despărţire”, spune Penelope Leach. Divorţul însă aduce cu sine inevitabil noi tipuri de parenting.
Parentingul comun
Indiferent ce merge sau nu merge în relaţia de cuplu, părinţii pun pe primul plan binele copiilor şi încearcă să îi protejeze de efectul negativ al divorţului. Acest tip de pareting presupune multă implicare şi comunicare între cei doi părinţi, chiar şi după ce s-au despărţit. În paretingul comun, unul dintre părinţi îl vede pe celălalt ca fiind persoana cea mai în măsură cu care să discute despre o problemă gravă a copilului. Dar, pentru a putea fi pus în practică, ambii părinţi trebuie să fie interesaţi de copiii lor.
Parentingul binevoitor
Presupune contact şi comunicare mai reduse între părinţi. Cei doi crează aranjamente legat de împărţirea bunurilor, dar şi legat de părintele la care rămâne copilul şi de timpul pe care micuţul îl va petrece cu celălalt părinte. Acest tip de parenting cere din partea părinţilor o preocupare lipsită de egoism faţă de copii. Totodată, părinţii fac distincţia între rolurile parentale şi cele de cuplu şi îşi păstrează pentru ei problemele de adulţi, astfel încât relaţiile de mamă şi tată să rămână civilizate. Paretingul binevoitor poate deveni parenting comun sau foarte apropiat de el.
Parentingul la distanţă
Acest tip de parenting apare în contextul unui loc de muncă nou, într-o altă localitate sau ţară, în contexul unei noi căsătorii sau al mutării unuia dintre părinţi mai aproape de familia extinsă. Este destul de frecvent în cuplurile divorţate.
Penelope Leach consideră că părintele la care a rămas copilul are datoria de a-l ajuta pe acesta să menţină legătura cu celălalt părinte, aflat la distanţă: „Dacă copiii locuiesc cu tine, iar fostul partener se află la distanţă, 50% din responsabilitatea de a-şi continua relaţiile cu copiii depind de tine”. În cazul parentingului la distanţă, este recomandat ca relaţia să fie menţinută prin mijloacele comunicării electronice şi al convorbirilor telefonice. Mai mult, Penelope Leach atenţionează că, pentru menţinerea relaţiei cu copilul, este mai importantă calitatea, nu cantitatea timpului petrecut de părinte cu acesta.
