Ce trăiește copilul și ce simte mama lui, de Speranța Farca, Editura Trei 2009
Cartea Speranței Farca, psihanalist specializat în relația mamă-copil, are subtitlul Repere psihanalitice pentru maternitate și copilărie, iar acest subtitlu evocă foarte corect lumea în care pășim deschizând cartea. Este lumea uneori complicată, alteori revelatoare, a psihanalizei, un ochean-caleidoscop care descompune în mii de bucățele mici, luminându-le, câteva detalii semnificative legate de maternitate și de copilăria timpurie.
Pătrundem prin carte mai întâi în universul copilului nenăscut, al celui care viețuiește în uter. Corpul mamei îl conține și îl alină. Mama este hrană, legănare, căldură. Lumea aceasta este perfectă – nimic nu lipsește, nimic nu e în exces, nimic nu sperie, nu doare. Acest paradis intrauterin este cel pe care copilul îl va regreta mult timp, chiar dacă l-a părăsit de bunăvoie. Căci nașterea, indiferent cum s-ar produce ea, este un eveniment traumatic: copilul părăsește un spațiu familiar, cald, confortabil, perfect, pentru un spațiu străin, rece, confuz, bulversant, pentru lumea exterioară, în care mama se găsește de multe ori prea departe. Lumea exterioară trebuie asimilată și înțeleasă, încet, încet, cu ajutorul mamei, care trebuie cumva să continue să-și conțină copilul, deși acesta nu se mai află în interiorul ei. Iată de ce este importantă îmbrățișarea, iată de ce nou-născuții trebuie să fie ținuți în brațe, într-un spațiu confortabil, care să amintească – liniștind – de paradisul intrauterin. Fără această îmbrățișare asigurătoare, copilul va cădea pradă angoasei, spaimei de necunoscut, de dizolvare, de împrăștiere.
Cu timpul, nou-născutul se va obișnui să trăiască în această lume nouă, străină, nu foarte prietenoasă. Mama sa, mereu asigurătoare și prezentă, îi va face trecerea mai ușoară, fiind liant între cele două lumi. Învățând să se descurce în exterior, adaptându-se la noul mediu, copilul va fi total dependent de mama sa, pentru a se ști în siguranță și pentru a-și depăși angoasele.
Mama însăși va trece în această perioadă prin schimbări dramatice. Izolată social, mama preia toate angoasele copilului său și le multiplică, hrănind o depresie care își are originea în doliul pe care îl ține, alături de copil. Plânsul și depresia asigură uniunea dintre mamă și copil, căci făcând transfer de sentimente, ei își pot transmite și modalități de liniștire, de alinare. Este o simbioză din care mama iese complet schimbată, ca și cum ar fi trecut ea însăși printr-o nouă naștere (una proprie, a femeii-mamă).
Trecând timpul, cuplul mamă-copil se adaptează din ce în ce mai bine noii vieți, viețuirii împreună, iar copilul intră puțin câte puțin, de sub influența conținătoare și asigurătoare a mamei, sub cea civilizatoare, cu rol social, a tatălui. Nou-născutul devine copil, începe să înțeleagă lumea, să deprindă îndeletniciri de autoservire, să se civilizeze. El înțelege în același timp că mama sa este o ființă separată de el, că poate pleca independent de el. Este vârsta angoasei de separare, de abandon. Copilul trăiește permanent cu teama că această mamă exterioară, pe care a început să o accepte, va pleca și ea, va dispărea precum aceea care l-a expulzat, îndepărtându-l de ea, la naștere.
Achizițiile specifice separării (precum controlul sfincterian sau autohrănirea) ar trebui să se faca în ritmul copilului, respectându-i individualitatea și preferințele. Autoarea explică pe larg în secțiunile dedicate de ce este periculos antrenamentul la oliță și de ce poate fi dezastruos să-i obligăm pe copii să mănânce când, ce și cât ni se pare nouă că ar trebui. Redau aici un pasaj din carte referitor la antrenamentul la oliță, unul care ilustrează cum părinții își construiesc scopuri proprii pe seama realizărilor care ar trebui să aparțină exclusiv copiilor, ca victorii în drumul atât de lung către independență: Am auzit o mămică mândrindu-se: „M-am chinuit două săptămâni să scap de scutec, dar am reușit!” Exprimarea corespunde realității, reușita aparține mamei, ea a scăpat de scutec. Aici nu pare să fie nicio fisură, nicio separare. Poate doar ruptura din chinul amândurora. Oricum, nu se întrevede încununarea separării, ci doar o reușită a dresajului.
Cartea ne poartă mai departe în evoluția copilului, către devenirea copilului social. Relația cu tatăl, cu familia extinsă, locul său în cadrul comunității, rolul jocului și al explorării – toate aceste subiecte sunt tratate pe larg din perspectivă psihanalitică. Urmărindu-l pe copil adaptându-se vieții în societate, putem retrăi propria copilărie, cu detaliile care ne-au marcat și oamenii care ne-au influențat. Retrăind relația cu părinții, bunicii, frații noștri, amintindu-ne jocurile copilăriei, eroii preferați, prietenii inventați, văzându-ne iar în prima zi de grădiniță sau de școală, vom putea, cel mai adesea, să ne înțelegem mai bine pe noi, cei de astăzi, în individualitatea noastră și în relația cu copilul nostru.
Am descoperit în această carte legături de cauzalitate la care nu m-aș fi gândit niciodată, am descoperit soluții la câteva dintre întrebările mele (de exemplu, la întrebarea care mă frământa de ceva vreme „Când și cum le vorbim copiilor despre moarte?”), m-am lămurit că unele dintre preocupările mele își au rădăcina în propriile mele angoase (precum teama de a-i spune Mariei poveștile clasice, cu lupi, vrăjitoare rele sau mame vitrege invidioase).
Este o carte care pentru mine a aruncat câteva raze de lumină în spații unde înainte era întuneric. Subiecte la care nu găsisem răspuns s-au mai limpezit. Vă invit și pe voi să citiți această carte și să priviți etapele și achizițiile copilăriei timpurii dintr-o perspectivă uneori copleșitoare, alteori incredibil de simplă, de firească. Nu este o lectură simplă, o carte de weekend, ci o carte adâncă, uneori angoasantă, alteori incomodă, pentru că ne pune față în față cu propriile temeri și greșeli. Dar nu este o carte care judecă, nu are un ton moralizator; este scrisă cu căldura și înțelegere, căci autoarea este ea însăși, înainte de a fi psihanalist, mamă.
Dr. Speranţa Farca este psihanalist specializat în relaţia mamă-copil, cercetător la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, conf. univ. dr. (asociat) la Departamentul pentru Formarea Cadrelor Didactice al UNArte Bucureşti. A publicat volumele Cele patru vârste ale Eului. Cum devenim părinţi (Editura Trei, 2003), Ce trăieşte copilul şi ce simte mama lui (Editura Trei, 2009), Cum întâmpinăm copilul ca părinţi, bunici, medici şi educatori (Editura Trei, 2010). În iunie 2012 a lansat ebook-ul Grădiniţa mea favorită care se adresează părinţilor şi educatorilor.
Găsiţi acest volum rafturile librăriei Cărturești. Acum nu vă rămâne decât să vă pregătiţi o cană de ceai, să vă aşezaţi în fotoliu şi să citiţi liniştiţi preţ de cinci minute, până când copilul se trezeşte, vrea să facă pipi sau toarnă borcanul de miere pe pisică.
