V-ați întrebat vreodată ce ar vrea să ne spună micuții noștri dacă ar putea vorbi? Spre exemplu, ce ne-ar spune bebelușii despre diversificare, mâncare și momentul mesei?
Dacă ar putea vorbi la vârsta de nouă luni, iată ce ne-ar spune:
”De când am împlinit nouă luni, am observat că părinții mei au devenit foarte insistenți când vine vorba despre mâncare. Până recent, mă hrăneau destul de bine; dar, mai nou, vor să îmi mai dea câte o înghițitură după ce am terminat și, într-o zi, au vrut să mănânc o chestie scârboasă și gelatinoasă, căreia-i ziceau ficat. Spuneau că-i foarte bun pentru mine. La început, acestea au fost incidente izolate și nu le-am acordat multă atenție. Uneori, doar ca să-i fac fericiți, luam și înghițitura aia în plus, deși mă simțeam plin toată după-masa și trebuia să mănânc ceva mai puțin data următoare.
Acum regret că am făcut asta și cred că ar fi trebuit să fiu mai ferm de la început.
Mă întreb dacă este adevărat ce se spune – că, dacă cedezi în fața părinților chiar și numai o dată, îi răsfeți și apoi devin prea solicitanți. Am crezut mereu că îmi voi crește părinții cu răbdare și comunicare, departe de autoritarismul trecutului. Dar acum, în lumina celor întâmplate, nu mai știu ce să cred. Problema adevărată a început acum șase săptămâni, când aveam zece luni.
Am început să mă simt rău dintr-odată.
Capul, spatele și gâtul mă dureau. Durerea de cap era cea mai rea. Orice zgomot reverbera prin întregul meu corp, din cap până-n picioare. Când bunica mă striga „Cuchi“ (întotdeauna mă strigă așa și-mi place aproape mai mult decât numele meu), simțeam că aproape-mi explodează capul. Pentru a înrăutăți lucrurile, în loc să mă pot descărca prin plâns, așa cum fac de obicei, plânsul îmi răsuna acum în cap, făcându-mă să mă simt și mai rău.
Chestia aia moale care iese câteodată din scutec (nu știu ce e, dar mama nu mă lasă niciodată să mă joc cu ea) s-a schimbat și ea; mirosea rău și mă ardea la fund. Prietenul meu de la locul de joacă, Alberto, care are 13 luni, mi-a spus că am luat un virus și că mă voi face bine curând, dar părinții mei probabil nu știu atâtea câte știe Alberto, pentru că arătau tare îngrijorați. Se comportau ca și cum n-ar fi știut ce să facă.
Timp de aproape o săptămână, n-am putut nici măcar înghiți.
Bine că aveam la îndemână sânul – e mereu ușor de mâncat –, dar cu solidele era altă poveste. Am simțit așa un nod în gât, că am vomat. Lucru ciudat, nici măcar nu-mi era foame. Le-aș spune părinților ce se întâmplă, dar ei nu ar înțelege. Uneori mă simt tare frustrat din cauza lor. Cred că este timpul să-mi învețe limbajul. Înțeleg totul pe dos.
Uneori plâng lung și liniștit, spunându-le „Ia-mă în brațe!“ și ei mă pun în pătuț.
Mă strâmb ca să înțeleagă că nu mai vreau mâncare și ei îmi aduc mai multă. Mă strâmb și protestez – „Încă o înghițitură și vomez!“ – și ei se enervează și încep să strige la mine ceva legat de „comportamentul urât“. Bine că durerea de cap a durat doar câteva zile. Dar părinții nu s-au mai purtat la fel de atunci.
Insistă mereu să mănânc atunci când eu nu mai vreau.
Și nu mai e doar o înghițitură, ca înainte: acum se așteaptă să mănânc de două sau trei ori mai mult.
Se comportă foarte ciudat; acum sunt euforici, prostindu-se cu lingura, strigând „Uite avionul, bruuuum!“, apoi se enervează și vor să mă facă să deschid gura sau devin sentimentali și plângăcioși. Mă întreb dacă n-au luat și ei virusul. Poate îi dor și pe ei capul și spatele.
Orice ar fi, mesele sunt acum un chin.
Doar gândul la masă mă face să vomez și-mi pierd și puțina poftă de mâncare pe care o mai aveam.”
Acesta este un fragment din cartea doctorului Carlos Gonzalez, ”Copilul meu nu mănâncă!”. Dacă nu sunteți mulțumiți de cum se hrănesc copiii voștri, vă recomandăm cu ”nesaț” această carte.
Veți înțelege de ce mănâncă cei mici așa cum mănâncă!
Vă va ajuta în demontarea numeroaselor mituri legate de alimentația copiilor și veți ajunge să înțelegeți relația copiilor cu mâncarea. De la exerciții practice și până la noțiuni avansate explicate clar și concis, tot ce ține de eterna problemă ”Nu mănâncă!”, găsiți în cartea dr. Gonzalez. Aceasta este disponibilă AICI.
