”Orice părinte își iubește copilul” mi s-a spus. ”Toți părinții fac ceea ce este mai bine pentru copiii lor” am citit. Sunt și eu copilul unor părinți și m-am întrebat permanent de ce, dacă ei m-au iubit așa de mult, eu nu am simțit asta niciodată?
Am simțit că nu sunt suficient de bună…
Am simțit că nu fac suficient de bine. Am știut că X sau Y pot mai bine decât mine, ba că uneori și vor mai mult decât mine.
Și am ajuns să cred că așa se simt toți copiii. Credeam că asta înseamnă iubirea de părinți.
Și, totuși, ceva îmi spunea că se poate și altfel.
Ceva îmi spunea că pot să fac ceva care să îi facă pe copiii mei să simtă că sunt iubiți. Dar ce? Oare ce aș putea să fac? Oare este ceva de făcut?
Am început să citesc mult, foarte mult. Da, am avut timp de citit când primul meu copil era foarte mic și, aveam să aflu mai târziu, și foarte liniștit (al doilea nu a fost deloc așa).
În marile mele căutări am descoperit o carte, care era doar în engleză și se numea Unconditional Parenting. Era scrisă de un domn din SUA, menționa o serie de studii și vorbea despre ceva ce eu am tradus ca… ”dragoste necondiționată”. Există așa ceva? Poți fii iubit pentru ceea ce ești și nu pentru ceea ce faci? Cum e oare asta? Cum se simte? Și mai ales, cum se face?
Aveam să aflu că există dragoste necondiționată, că există copii și că există și adulți iubiți necondiționat.
Dar ce însemna dragostea necondiționată, de fapt? Din multe cuvinte și pagini întregi eu am reținut că înseamnă, în primul rând, acceptare. Te iubesc așa cum ești, te accept. Îți accept și furia și tristețea și frica și mă bucur împreună cu tine.
Accept că poți să greșești!
Accept că poți să greșești!? Există așa ceva? Aveam 25 de ani și până atunci știam un singur lucru: dacă greșești, ești un om rău. Poți încerca să repari ceva, dar nu, fundamental, orice greșeală te făcea un om mai puțin bun.
Am plâns atunci…
Am plâns foarte mult. Și apoi am reușit să mă bucur, aveam o speranță că fiul meu nu va trebui să se simtă neiubit. Puteam să fac ceva. Puteam măcar să încerc.
Și dacă puteam să încerc pentru copilul meu, era ceva și pentru copilul din mine? Era. Terapie se numește.
Acum, cartea lui Alfie Kohn se găsește și în limba română. Se numește Parenting necondiționat. Eu l-am văzut pe Alfie Kohn când a fost în România și i-am mulțumit că m-a învățat că există și dragoste necondiționată. Am învățat de la el că nu sunt un om rău. Că pot greși fără ca asta să mă facă un om rău.
Într-o zi de conferință, Alfie a schimbat viața mea, a copiilor și a soțului meu. Doar pentru asta și a meritat să îl ascult.
Aud că se întoarce în România, mă voi duce să îi mulțumesc din nou. O voi face în numele tuturor copiilor care s-au simțit neiubiți.