Suntem produsele unei generații de aur. Suntem rezultatele unei educații bazate pe rezultatul unic al cumințeniei. Totul se reducea la cumințenie.
Nu contează cum ești tu și ce fel de personalitate ai, ce îți place și ce nu, ce te reprezintă și ce nu, ce vrei și ce nu vrei, ce vise ai, ce temeri, important era SĂ FII CUMINTE.
Cumințenia se obținea ușor
Pentru adulți! Pentru ei era simplu să aibă copii cuminți. O palmă, o amenințare, în unele cazuri un furtun de la mașina de spălat și rezultatul era un copil cuminte. ”Smirnă”, cum le mai plăcea adulților să spună.
Cât despre copii, pentru a-și obține ei cumințenia de bună-voie… era aproape imposibil. Pentru a fi cuminte trebuia să nu mai fii tu. Cumințenia pe care și-o doreau părinții era ceva nenatural pentru copii. Nu puteai sta nemișcat la nesfârșit, nu puteai să nu explorezi ce e în jurul tău, să nu te murdărești, să nu-ți scape ceva din mână, să nu trântești ceva… să nu fii copil, de fapt.
Generația care nu dă doi bani pe cumințenie
Copiii aceștia ”cuminți” sunt părinții de azi. Sunt cei care au înțeles că și copiii sunt oameni, au voința lor, au lucruri care le plac și lucruri pe care le detestă. Au înțeles că niciun om nu poate fi redus la zero, nu poate fi obligat să stea într-un loc sau să facă un anumit lucru. Nu i se poate ordona ce dorințe să aibă, ce sentimente, ce emoții.
Între cele două generații
Prăpastia dintre aceste două generații se cască atunci când bunicii își întâlnesc nepoții, atunci când vârstnicii dau de copii. Boala etichetării și sindromul cumințeniei sunt atât de avansate la cei din generația ”de aur”, încât îi transformă pe ei, pe loc, în doctori pentru creșterea copiilor. De cele mai multe ori, copiilor de azi li se pune diagnosticul de ”obraznici”, ”neastâmpărați”, ”needucați”.
Copiii aceștia de azi
Se spune că suntem prea permisivi. Părinții de azi nu sunt văzuți cu ochi buni de cei din generația trecută. Bunicii se uita strâmb la noi când ne lăsăm copiii să facă ce simt, tanti din tramvai se uită cu dispreț când copilul plânge pentru că vrea la geam și nu înțelege de ce nu e ”pus la punct”, nenea care trece pe lângă noi când copilul are un tantrum pe trotuar nu se abține de a a comenta că mama e de vină. Pentru ceilalți, copilul nu poate avea o zi proastă, nu poate suferi, nu poate fi neînțeles, nu poate fi frustrat… Pentru ei, lumea copiilor e compusă din copii cuminți și copii obraznici.
Să creștem copii obraznici
Cum ar fi dacă ni s-ar spune permanent ce să facem și, mai ales, ce să nu facem? Dacă ne-ar spune cineva permanent ce și când să mâncăm, cum să vorbim, cu cine să vorbim, cu cine să fim prieteni, cum să ne îmbrăcăm, unde să stăm, cum să stăm, când să vorbim, când să zâmbim, să nu plângem, să nu fim triști niciodată. Ați putea să trăiți așa? Cu o voce care să vă spună permanent ce să faceți, cum să vă comportați, cine să fiți? Atunci lăsați copiii să fie ”obraznici”, că asta înseamnă să fie copii!