“Valea, bă, la scara voastră! Dacă vă mai prind aici, vă bat de vă las lați, mama naibii vă ia!” Este discursul pensionarului de vis-a-vis, cel care crește 20 de pisici. Și se adresează copiilor noștri.
Lui i se alătură vecinul care apără bara de covoare, de parcă s-ar consuma metalul de la mâinile copiilor care se agață de ea. Și vecina care păzește gardul pus de primărie, de parcă ar fi ulucile casei părintești. Strada din spatele blocului, unde se joacă de multe ori copiii, e un front pe care se luptă oamenii mari și copiii care le încurcă lumea.
De ce suntem atât de porniți?!
Pe când era Tudor în perioada de cărucior și mergeam la aprovizionare, copilul și căruțul erau punctul meu slab. Puteam fi depășită la coadă sau împinsă nervos dacă blocam un raft cu căruciorul copilului. La coada specială pentru gravide și părinți cu copii mici, se găseau mereu oameni care refuzau să cedeze locul pentru că “nu te-am pus eu să vii cu plodul după tine”.
Pe atunci, nu aveam curaj să protestez și preferam să tac din gură ca să nu isc un scandal. Dar acum, că al meu e mare, am mai mult aplomb să iau atitudine. Nu despre asta e vorba, însă. Nu pricep în ruptul capului cum să nu vezi că e de bun simț să protejezi copiii? Implicit, pe mamele lor? De unde se nasc ura, nepăsarea, grobianismul care să-ți permită să pui confortul tău mai presus de dreptul- uman și legal- al unui copil?
Sunt copii, nu derbedei
Veniseră la un moment dat, în prag de campanie electorală pentru primăria sectorului 4, niște oameni cu o mașină în care aveau încărcate componentele unui mic loc de joacă pentru copii. Gest electoral au ba, ne bucuram că o să avem două leagăne la umbră, în grădina din spate, unde oricum nu se întâmplă nimic.
Ei, aș! Au ieșit pensionarii și i-au alungat pe cei de la primărie. A fost o răscoală în toată regula. Că fac gălăgie “derbedeii”, că asta e grădina lor și dau geamurile spre ea. Geamurile de la baie. Probabil sunt mai mulți pensionari decât copii, în plus ăștia mici n-au nici drept de vot, așa că mașina primăriei a plecat așa cum a venit, cu leagăne cu tot, iar copiii au rămas cu buza umflată.
Nici la școală nu se poate
La doi pași, e școala. Cu teren de sport. Cu poarta închisă cu lacăt. Nu calcă picior de copil pe teren sau în curtea școlii, care devine muzeu intangibil după orele de curs. Cum să intre copiii așa, când vor ei? Vor să se joace? Să meargă în parc. Numai că, vedeți, părinții nu pot să stea în parc pe cât și-ar dori copiii sau ei înșiși. Mai avem și noi de făcut o mâncare, de bifat un serviciu, ba chiar, din când în când, ne mai și odihnim. Huoooo, știu, așa ceva nu s-a mai auzit!
Pe când eram copil eu, țin minte că ne jucam cât era ziulica de lungă – în vacanță, inclusiv în curtea școlii. Inclusiv în spatele blocului. Erau și atunci câțiva tartori cu nervii întinși, de care fugeam mâncând pământul, dar clar erau mai puțin frustrați oamenii și mai blânzi cu copiii.
Sunt vii, au chef de joacă și mai fac și prostii
Iar copiii ăștia ai noștri nu sunt animale sălbatice pe care să le ținem captive în parc. Nici infractori condamnați, să nu aibă dreptul să umble pe stradă. Culmea, au drepturi ca orice om. Și obligații, printre care nu se numără să fie invizibili sau muți. Sunt vii, au chef de viață și de joacă, sunt gălăgioși câteodată și mai fac și prostii. Că sunt copii. Așa cum am fost și noi, și cei care îi alungă, le vorbesc urât sau îi pun să nu se mai atârne de bară că se consumă metalul. Gălăgia lor e veselă, haioasă, fără griji și sună ca o muzică, dacă stai s-o asculți fără nervi zburliți.
Pe lângă asta, au dreptul să fie aici pentru că lumea asta e pentru ei la fel de mult ca pentru alții. Și da, vin înarmați. Au mingi, coardă, ba chiar și sticle de apă cu dopul găurit când e cald afară. Au chiar și cretă cu care mâzgălesc griul asfaltului și îl fac să râdă cu șotroane colorate și cu fețe de prințese.
Sunt armele împotriva celor morocănoși, care uită că au fost și ei copii, sau pur și simplu duc mai departe tradiția propriei copilării, în care să-i spui unei persoane cât jumate din tine “te bat de te ia mama dracu!’” era legitim și firesc. Haide, România! Hai că-i bună gălăgia!
