Sau de ce jucăriile copiilor noștri ne invadează toată casa (și în curând vor ajunge și la vecini)
Tocmai m-am ridicat de pe podea unde am stat cocoșată mai bine de o jumătate de oră să strâng jucăriile copilului. În cele 30-40 de minute cât m-am târât în genunchi, adunând piesă cu piesă toate ingineriile și invențiile recente pentru copii, evoluția furiei mele a cunoscut trei etape: prima dată m-am dojenit că n-am luat măsuri înainte să se culce fii-miu și am ajuns la concluzia că trebuie musai să fac o regulă nouă: „de acum încolo, imediat ce te-ai plictisit de o jucărie, trebuie neapărat să o pui la loc”. În a doua etapă am început să-mi blestem zilele pentru că i-am luat atâtea jucării, numai că, pe măsură ce le puneam la loc, observam că numai jumătate sunt opera mea, iar restul sunt primite de la alții. Iar în ultimă fază am făcut explozie: „băi, dar eu n-am avut în viața mea atâtea jucării!”
Eu pot să număr pe degetele de la mâini jucăriile pe care le-am avut când eram mică!
Aveam calul de plastic, galben cu rotițe, pe care, cât am fost mai mititică, am tot încercat să-l călăresc și mereu am făcut bube în genunchi după partidele de echitație, iar când am mai crescut l-am legat cu ață și l-am tot târât după mine peste tot. Era un fel de pet.
Am avut și pet, că am crescut la curte și puteam să am jucării din astea câte aveam eu chef. Cel mai drag mi-a fost un pisoi tărcat și plin de purici pe care l-am căpătat de la un vecin. L-am botezat Mârtonică. A murit plin de paraziți la câteva luni sau, cel puțin, așa mi-a zis mama în speranța ca frica mea patologică de orice viermuș mă va face să nu mai pun mâna pe vreun animal. N-am suferit, deja mă legasem sentimental de o găină (deci eu am lansat trendul, nu Iulia Albu!) pe care am botezat-o Bufnița.
Bufnița, datorită simpatiei pe care i-o purtam, a fentat ciorba vreo patru-cinci ani, dar inevitabilul s-a produs într-o iarnă, fără să știu. Am aflat abia în primăvară că Bufnița, cu toată dragostea mea pentru ea, mi-a ajuns în stomac.
Am avut păpușa negresă mică, de care am fost tare dezamăgită. Capul era singura piesă detașabilă și asta mă enerva la culme. N-am avut multe păpuși, ai mei preferau să nu dea banii pe așa ceva pentru că, imediat ce le primeam, le dezbrăcam, le scoteam mâinile, picioarele și capul și începeam să fac vrum-vrum și să le târăsc pe jos. Am avut numai două și doar trunchiurile au rezistat peste ani.
Am avut basculanta mare și roșie care încă mai există la bunica mea. Ba chiar o folosește, a transformat-o în ladă în care ține usturoiul.
Am avut tricicleta portocalie cu cadru metalic de care, mai târziu, am legat calul și de care m-am plictisit foarte repede pentru că nu mi se părea așa interesantă ca o bicicletă, de exemplu.
Am mai avut lopețele, greble și găletușe pentru nisip cu care îmi ajutam părinții în grădină (un fel de a spune, căci în realitate numai pagube le-am făcut). Și cam atât.
A, și am mai avut o plastilină care mirosea dubios și se făcea firimituri mici când o modelam, dar după ce se încălzea puțin devenea mai maleabilă.
Jucării pe care nu le-am avut, jucării pe care le-am fabricat
Mai exista păpușa-bebeluș în mărime naturală după care toate fetițele erau înnebunite, dar pe care eu n-am avut-o.
Mai era și un kit cu ustensile de bucătărie pe care l-am văzut la verișoara din Capitală și pe care, evident, nu l-am avut. Nici nu îi înțelegeam rostul, din moment ce puteai încropi oricând o bucătărie din cutii de conservă, cutii de bomboane cip și orice altceva mai puteai sustrage din casă.
Era să uit de „Nu te supăra, frate!” și de țintarul cu boabe de fasole cu care ne ocupam timpul în zilele de iarnă în care viscolul ne ținea în casă.
Ne mai jucam cu frunze, fulgi și boabe de fasole pe care le lipeam pe hârtii ca să-i facem mamei felicitări. Ah, și lipiciul acela delicios cu lingurița aia mică… Mai țineți minte Pelicanolul? (Dacă nu știi gustul lipiciului, fie ești prea tânără, fie nu știi ce e bun!)
Acestea au fost jucăriile copilăriei mele și pe multe dintre ele nici nu le-am avut. Nu existau păpuși Mihaela sau Sandy Bell așa cum există acum tren Thomas, păpușoi Spiderman, Batman și alte invenții pe care tocmai le-am pus în cutia goală de la aerul condiționat, o parte, și în coșul de jucării, o altă parte.
Of, sunt obosită de strâns jucării și de ținut discursuri copilului ca să și le strângă singur. Și eu, dacă aș fi în locul lui, când aș vedea atâtea jucării întinse prin toată casa, aș fi îngrozită de gândul că trebuie să le iau pe fiecare să le pun în cutie. Nu știu ce m-aș fi făcut dacă pe vremea mea aș fi avut trei tipuri de trenulețe Thomas, cu tot cu șine, gări, tuneluri, trei trenuri din lemn și nenumărate din plastic (nu cred că mai există pe piață tren pe care să nu îl avem), cam toată colecția Tomica (in afară de service și pizzerie), flipper, o găleată de cuburi, muuulte mașini și mașinuțe, piste pentru ele, arcuri și săgeți, puști, pistoale, chitară, avioane, avionașe și elicoptere, cartonașe cu litere, cartonașe cu avioane, cartonașe cu cifre… Uitasem de mingi, mingiuțe, bile și biluțe. Și să nu uităm de cutia plină cu piese de Lego, mici și enervante.
Ce viață chinuită au copiii din ziua de azi!
