Vacanța s-a încheiat, școlile și grădinițele și-au reluat activitatea, locurile de joacă și parcurile s-au umplut iarăși de copii. E un bun prilej pentru a-i încuraja pe părinți să respecte și să susțină joaca liberă a copiilor lor, pentru că aceasta este prima metodă de învățare și de dezvoltare personală pentru copii. Un copil obișnuit să exploreze fără alte constrângeri în afara celor legate de siguranță și sănătate învață, prin joacă, să caute și să găsească soluții, să își pună întrebări și să caute răspunsuri, să aibă încredere că va reuși, să-și formeze îndemânări și abilități, să-și învingă temeri, să coopereze și să negocieze, să se bucure. Desigur, joaca liberă înseamnă murdărie, dar atâta timp cât sănătatea nu e pusă în pericol, părinților nu le rămâne decât să savureze spectacolul. Și, desigur, la final de zi, să se asigure că micuțul explorator este curat și fericit.
Am fost un copil care a crescut într-o casă impecabilă, cu doi părinți foarte stricți în ceea ce privește ordinea și curățenia. Ai mei, oricâtă treabă ar fi avut în timpul zilei și oricât de obosiți erau, nu se culcau până nu făceau casa lună. Munceau cot la cot și păreau să o facă și cu plăcere. Nu același lucru pot să spun despre mine. Când am crescut, vrând – nevrând am intrat și eu în echipa de curățenie. Joaca era joacă, temele teme, dar până nu era lună în camera mea nu mă culcam. Iar sâmbăta era ziua în care, cu peria în mână și ligheanul cu apă și oțet alături, curățam covorul din sufragerie, cu grijă mare ca toți franjurii să fie, la final, perfect pieptănați.
Joacă responsabilă, copil imaculat
Nu eram singură în acest demers, aproape toți copiii din blocul nostru de patru etaje își petreceau ziua de sâmbătă ”la curățenie”. Sau cel puțin așa credeam eu în acea perioadă. În perioada sărbătorilor, la bătătorul de covoare era coadă, iar la ferestre ieșeau gospodinele scuturând preșuri, lenjerie de pat, pături etc.
La o casă atât de ordonată și curată, și copiii aveau o imagine pe măsură. Banii familiei erau limitați, haine noi primeam doar de sărbători și la începutul unui nou an școlar, iar copiii, și atunci, ca și acum, de altfel, erau văzuți drept eticheta familiei. Aveam câteva rânduri de haine bune, ”de duminică”, câteva seturi pentru școală, impecabile, iar restul, hainele de zi și de casă, erau în permanență curate și călcate. Am știut de mică să am grijă de lucrurile mele, să nu mă murdăresc, să nu mă pătez, să nu-mi rup hainele la joacă, să nu ies murdară afară și să nu mă întorc murdară de la joacă. În tot ceea ce făceam, trebuia să fiu atentă la imagine. Amintirile mele legate de joaca din copilărie sunt legate mai degrabă de responsabilitate și constrângeri decât de bucurie. Nu cred că era mai bine sau mai rău raportat la vremurile acelea, era pur și simplu altfel.
Joacă liberă, copil responsabil
Când am devenit mamă, trecând multe aspecte prin filtrul propriei rațiuni și raportându-mă la vremurile actuale, am făcut lucrurile total diferit în multe privințe. Inclusiv în ceea ce privește ordinea și curățenia. Casa mea nu a mai fost lună de când primul copil a început să meargă de-a bușilea și probabil nici nu va mai fi până pleacă la facultate. Am făcut o prioritate din bucuria copiilor și din a-i încuraja să exploreze și să experiementeze la masă, în casă, în spatele blocului, pe plajă, pe cărări de munte. Sigur, există limite care rareori sunt negociabile: nu ieșim cu mâncarea din sufragerie, nu intrăm încălțați în dormitoare, respectăm munca altora, strângem lucrurile împrăștiate la final de zi, nu ne culcăm fără să fi făcut duș, nu ieșim la joacă purtând hainele de școală etc.
Nu mi-a fost ușor deloc să îmi scad standardele atât de mult încât să nu-mi pese că bebelușii mei își pun mâncare nu doar în gură, ci și în cap, că la final de zi risc să calc pe biscuiți molfăiți, că atunci când ne întoarcem de afară copiii mei au doar dinții albi, în rest sunt murdari din cap până în picioare. Când primul copil a început să meargă la grădiniță, pe tricouri găseam zilnic meniul de la masa de prânz. Când îl luam acasă, știam dintr-o privire dacă bucătăreasa a gătit cu sos roșu sau alb, dacă i-a plăcut sau nu mâncarea. A fost greu să nu-mi pese și să mă bucur de privirea lui fericită, în loc să mă stresez că îi sunt hainele pătate.
Bucuria de a trăi vine din bucuria jocului
Părinții care își privesc copiii în ochi înțeleg cât de important pentru creierul și sufletul lor este să-i lase să se joace liberi, fără constrângeri, cu excepția celor legate de sănătate și siguranță. Să-i lase să alerge în voie, fără teama că vor cădea și se vor murdări. Julitura se repară, mizeria se spală, dar încrederea pe care o capătă în ei e pe viață. Să-i lase să mănânce piure de fructe cu mâna, să și-l întindă pe față dacă asta vor.
Cu puțină apă, fața se curăță, dar gusturile și texturile descoperite în momente de bucurie, nu de încrâncenare, rămân pe viață. Să-i lase să se cațere în copaci fără teama că vor rămâne agățați de vreo creangă sau că-și vor rupe hainele. Așa învață să pășească strategic, să se asigure, să se redreseze când își stabilesc traseul greșit și să aibă curajul de a urca mai departe. Să-i lase să se rostogolească prin iarbă, să sară în bălți, să se lupte cu bețe, să mănânce înghețată cu toată fața. Așa se învață bucuria de a trăi, de a învăța și de a cunoaște. La final de zi, toate neajunsurile se repară cu o soluție de scos pete, cu ac și ață, cu apă, șampon și gel de duș. Bucuria e cea care rămâne.
