Mărul, micul ecologist, ghiocelul cu ochelari și alte costume pentru serbările copilului meu
Pentru că fiul meu este în clasa pregătitoare, cântărim amuzați lucrurile care ne fac să ne bucurăm că am lăsat grădinița în urmă. Nu sunt multe, dar atârnă greu în balanță prin doza de efort implicată. Ca de exemplu serbările.
În cei cinci ani de gradiniță am numărat cincisprezece serbări, câte una pentru fiecare primăvară, iarnă și vară!
„Ce mare lucru”, ar putea spune cineva care n-a trecut niciodată prin asta sau a trecut atât de demult încât a uitat. Păi, în afara faptului că bieții copii nici nu scapă bine de pregătirile unei serbări că intră imediat în altele și sunt aproape tot anul sub presiune performativă, mai e și chestiunea procurării costumelor: crăciunel (de două ori, la diferență de patru ani), ghiocel, greieraș, fulg de nea, tărănuș, măr, elf, micul ecologist, ca să le înșir pe cele mai spectaculoase.
De câteva ori, prea puține, am avut baftă de personaje gen povestitor sau ginerică (pantalon negru, cămașă albă și papion) și atunci am scăpat cu efort minim, în rest a trebuit să îmi pun imaginația sub presiune și să găsesc soluții originale pentru a-mi costuma cu succes copilul. Nu mă înțelegeți greșit, mi-a plăcut să o fac, dar totuși cam prea mult… Vorba românului înțelept: ce-i mult, strică.
Noi + serbări = love
Îmi amintesc cu tristețe prima serbare și crăciunelul nostru de 1 an și 9 luni, care abia știa câteva cuvinte, complet pierdut în amalgamul de strofe și cântecele dedicate bradului și iernii pe care le interpreta educatoarea în locul copiilor și terifiat de apariția intempestivă a moșului, anunțată cu bătăi puternice în ușă. Acela a fost momentul în care mi-am dat seama că noi plus serbările nu rezultă love. Că veni vorba, nu voi înțelege niciodată de ce niște copii prea mici să înțeleagă orice motivație, obosiți și speriați, sunt puși să interpreteze roluri în fața hoardelor de părinți și bunici echipați până în dinți cu camere foto și telefoane mobile.
Unii dintre cei aflați în public erau chiar deranjați de „copiii care stricau serbarea” și aruncau priviri nemulțumite și nțțț-uri părinților care nu știuseră să și-i disciplineze. Plus că în asemenea haos nici fotografiile și nici filmulețele nu ieșeau cum trebuie! Toată presiunea, din toate părțile, pusă pe capul bieților copilași mi s-a părut atât de nejustificată, încât mi-am zis că nu vom mai participa la serbări până pe la 4-5 ani.
Aflând ulterior că părinții și bunicii insistă să se organizeze serbări la grupe așa mici, și văzând că educatoarea nu e deranjată să cânte și să recite în locul copiilor care nu vor să participe, între timp m-am mai înmuiat și, dacă tot era cu bifare, am zis să nu facem notă discordantă (asta ne mai lipsea) și am bifat și noi restul așa-ziselor serbări, cel puțin până când copilul a devenit interesat și conștient de ceea ce avea de făcut acolo, ba chiar începuse să se și distreze.
Pornind de la aceste premise, achiziționarea de costume n-a fost niciodată un stres prea mare, preferând să i le fabric eu sau găsind de împrumut. Cum creația aduce o doză imensă de neprevăzut, s-a întâmplat nu o dată ca viziunea mea să fie prea artistică în comparație cu costumațiile standard (cel mai des, închiriate) practicate la serbările de gen.
