Alex Donovici este unul dintre cei mai iubiți scriitori de cărți pentru copii din România. Cărțile lui le arată copiilor că lectura poate fi mai captivantă decât un joc pe calculator atunci când e scrisă cu emoție și umor, în limbaj accesibil, actual, cu intrigi care te țin cu sufletul la gură. Alex este jurnalist, lucrează la Știrile Pro Tv, și a început să scrie când fiica lui, căreia obișnuia să-i citească seara, cerea mereu altceva decât povești clasice. Soția lui, și ea jurnalist, făcea deja același lucru. Pentru că fetița era încântată de poveștile scrise de părinți, au continuat să scrie, separat și împreună. Astăzi, au peste 20 de volume publicate și un site unde poveștile pot fi ascultate.
Seriile „Aventurile lui Țup” și „Învățătorii de grijă”, Norișorul roz, Poveștile prieteniei- sunt câteva dintre titlurile publicate de Alex și Cristina Donovici. Când se întâlnesc cu școlari care le știu cărțile, îi amuză reacția lor, pentru că cei mici știu că scriitorii, în general, sunt cei cărora le văd fotografiile alb- negru în manuale ori pe pereții școlii și busturile în parc, nicidecum contemporani în carne și oase. Iar acest lucru nu e de mirare, devreme ce în listele obligatorii de lectură autorii contemporani ocupă un loc neînsemnat în raport cu cei canonici. Iar decalajul acesta este unul dintre aspectele care îi ține pe copii departe de carte.
Într-un interviu acordat Totul Despre Mame, Alex Donovici vorbește despre cum a reușit să-și facă fiica să iubească lectura, despre conectarea părinte- copil prin povești și despre importanța unor alegeri inspirate pentru a deschide și a menține apetitul copiilor pentru citit.
Totul Despre Mame: Succesul cărților tale contrazice părerea aproape unanimă conform căreia copiii din ziua de azi nu mai citesc. Care este rețeta prin care ai reușit să apropii copiii de lectură?
Este vorba despre o combinație între ce iubește la povești copilul din mine și ce iubește Alexandra, fiica noastră, a Cristinei și a mea. Încep cu copilul din mine pentru că a apărut primul, cronologic vorbind. Iubesc și acum poveștile. Le-am iubit enorm în copilărie, nici nu aveam multe de făcut în afară de a ne juca toată ziua cu copiii de la bloc și a citi. Am citit mult copil fiind, multe povești mi-au salvat într-un fel acei ani. Călătoream cu mintea și sufletul în timp și spațiu într-o Românie în care nu se călătorea. Iar seara ascultam cu fratele meu mai mic, Vlad, povești pe plăci de vinil. Așa adormeam. Iubirea pentru povești mi-a rămas și a crescut ca intensitatea atunci când a venit pe lume Alexandra. Cristina a scris primele povești pentru ea, eu i-am călcat pe urme. Și tot amândoi îi citeam povești fetei, cu rândul, în fiecare seară. Am fost atent la ce rezonează Alexandra și am folosit în poveștile mele. Așadar, e o combinație între ce aveam eu în suflet și ceea ce căuta Alexandra la o poveste.
- CITEȘTE ȘI: Poveștile Cristinei: un proiect online, cu povești scrise de o mămică și citite de vedete TV
Cât de importante sunt pentru copii limbajul și temele din cărți? Care sunt temele cu care rezonează cititorii tăi?
Foarte important, cel mai important este limbajul. Felul în care este scrisă o poveste este de fapt poarta spre interesul copilului. Știu asta și de la știri, lucrez în știri de televiziune din 1998. Pentru ca o știre să fie de interes general, este necesar să fie ușor înțeleasă de toată lumea. Și să fie prezentată în așa fel încât orice subiect să devină interesant pentru toate categoriile de vârstă ori de educație. Așa e și cu poveștile. Le scriu extrem de simplu, în limbaj contemporan. În povești vorbesc cu toți copiii și părinții ca și cum aș vorbi cu fetele mele, Alexandra și Cristina. Ori cu prieteni apropiați. Nu fac abuz de figuri de stil, deși îmi plac metaforele, comparațiile. Fac mult apel la imaginație, țes scenarii, folosesc glume și emoționez. Creez un crescendo emoțional de la prima spre ultima pagină. Am aventuri, multe aventuri. Căutări, descoperiri, teste, revelații. Apoi ar fi subiectele. Un copil de astăzi reacționează la subiecte din lumea lui, care-i ating sfera de preocupări, de interes, dorințele, temerile, gândurile, lucrurile pe care le folosește ori oamenii pe care îi întâlnește.
Ce feedback ai avut de la copii în cadrul întâlnirilor pe care le-ai avut cu ei? Ce asteptări au ei de la un scriitor?
Mare parte din întâlniri le-am avut online. Pandemia a lăsat și lucruri bune în urmă. Pe lângă mai multă igienă la nivel general, ne-au mai rămas conexiunile online cu școlile. La întâlniri față în față mai rar participăm pentru că atât Cristina, cât și eu, mergem la serviciu. Întâlnirile pe care le-am avut au fost de două feluri: cu copii care-mi știau poveștile și cu copii care nu le știau. Încep cu punctul B. La cei care nu mă știau, interesul a fost scăzut. Nu aveau nicio așteptare de la mine. S-au plictisit, eram doar o peroană care le era introdusă într-o oră oarecare. Nu le spunea nimic numele meu, fața mea. Au luat-o ca pe o obligație, interactivitatea a fost scăzută. Nu știu exact care este scopul învățătorilor care mă invită să mă văd cu copiii „lor”, cărora nu li s-au citit în prealabil poveștile scrise de mine, dar nu iese bine.
La categoria A însă, cu copii care-mi știau poveștile, fiecare întâlnire a fost o imensă bucurie. Pentru ei, dar mai ales pentru mine. Sunt curioși, deștepți, vii, veseli, puternici, știu personajele și aventurile lor, știu ce cărți am scris, mă întreabă cum îmi vin ideile ,dar îi interesează și ceea ce va fi. Totul se leagă, timpul zboară, de multe ori sesiunile zoom s-au încheiat înainte de a ne termina noi discuțiile. Mulți se miră că trăiesc ori că nu sunt foarte bătrân. Și îi bucură asta. Pentru ei, autorii sunt nume, tablouri pe pereții școlii, poze în cărți ori busturi în parc. Ca atare, îi invit pe învățătorii ori profesorii ce citesc aceste rândurile să le ofere elevilor cărți de-ale noastre și apoi putem construi împreună lucruri minunate. Mai ales că avem preț preferențial pentru școli pe tot parcursul anului, la toate cele 21 de cărți scrise de Cristina și de mine.
Cum ai facut-o pe fiica ta sa iubeasca lectura?
Citindu-i mult. În fiecare seară, de când avea un an și un pic până a trecut de 11 ani. Evident, în ultimii ani putea citi de o vreme singură, dar am păstrat acest tabiet, ne făcea bine și ei, dar mai ales nouă, părinților. A ajutat-o enorm la gândire, vocabular, comportament, atitudine. În toate. Pe noi, la suflet.
Ce recomandări ai pentru părinții care nu reușesc să le insufle copiilor interesul pentru lectura?
Nu pot să dau sfaturi, nu-mi place să fac pe specialistul, fiecare copil e diferit, fiecare părinte e diferit. Dar le spun să încerce ce am făcut și noi. Să le citească povești copiilor lor. Cu cât mai mici, cu atât mai bine. Când sunt mici, copiii tânjesc după prezența părinților, au nevoie de ea. Se bucură de fiecare clipă în care părintele e cu ei. Vor fi fericiți să li se citească povești. Cu cât cresc, devin tot mai independenți, lumea lor începe să capete contur, universul li se lărgește, au propriile preocupări, prieteni și provocări. Părinții rămân încet-încet protectorii din umbră, chiar dacă rămân pentru totdeauna în suflet.
- CITEȘTE ȘI: Oana Moraru: ”Copiii care citesc mult învață să ruleze nu numai imagini, ci și emoții, opinii și valori”
Cat de realist este să ne așteptăm de la un copil de școală primară/ gimnazială să citească cu plăcere și interes autori canonici, din listele de lecturi obligatorii de la școală?
Acesta este un subiect foarte sensibil. Știm toți că autorii contemporani, și mă refer aici în special la cei români, nu prea au loc pe listele de lecturi. În școala românească. Recomandați și „acreditați” sunt cei citiți ceva de multe generații. Pentru că sunt verificați, confirmați, iar cărțile lor au ajuns la toate generațiile de dascăli. Da, cu siguranță operele unora dintre ei sunt foarte valoroase și trebuie să treacă de la o generație la alta. Eu am iubit foarte multe cărți scrise de autorii clasici. Dar fiica mea, următoarea generație, le digeră greu. Puține i-au stârnit curiozitatea.
Limbajul în care sunt scrise este prima piedică. Poate părea ciudat, dar și mie mi se pare extrem de arhaic. Plin de arhaisme și regionalisme. Mă poticnesc citind povești vechi. I-am citit câteva Alexandrei când era mai mică din Creangă ori Mark Twain, dar abia am înaintat în poveste. Trebuia să traduc, iar asta nu e vina copilului. Limbajul e greu, ritmul e altul. Mult mai lent. Copiii de azi cresc într-o altă viteză, mințile le sunt mult mai agere, mai cuprinzătoare. Nu știu dacă e bine ori rău, dar așa este. Vă spun cu mâna pe inimă că ei citesc cu mult mai multă plăcere cărți scrise de autori contemporani, români ori străini. Dacă școala românească vrea să dea o șansă cititului, trebuie să lucreze serios la lista cu recomandări în ceea ce privește proporția clasici-contemporani. Asta e părerea mea, deși e posibil să greșesc. Dar nu cred că greșesc.
