Accidentele cu trotineta electrică au devenit atât de frecvente, încât medicii din marile spitale de pediatrie spun că fac parte deja din rutina gărzilor de vară. În spatele unei căzături se ascund însă fracturi complexe, traumatisme craniene, răni extinse și leziuni care pot afecta dezvoltarea copilului pe termen lung. Dr. Alin Gabriel Sterian, medic ortoped pediatru la Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii „Grigore Alexandrescu”, avertizează că viteza pe care o ating aceste vehicule schimbă complet mecanismul accidentului: „La 25 km/h copilul nu mai cade, este proiectat”, iar urmările pot fi mult mai grave decât își imaginează cei mai mulți părinți.
Un accident cu trotineta electrică poate face ca un copil să ajungă pe masa de operație și să rămână cu sechele pentru tot restul vieții. De la fracturile specifice vârstei și traumatismele care pot trece neobservate la început, până la regulile care pot preveni astfel de accidente și semnele care impun prezentarea de urgență la spital, Dr. Alin Gabriel Sterian explică, pas cu pas, ce ar trebui să știe orice părinte înainte de a-i pune copilului în mână o trotinetă electrică.
Cât de frecvente au devenit accidentele de trotinetă electrică la copii? Ce vedeți în practica de ortopedie pediatrică?
Dr. Sterian Alin Gabriel: Accidentele de trotinetă electrică au explodat în ultimii ani și au devenit una dintre cele mai frecvente cauze de prezentare la urgențele de ortopedie pediatrică, mai ales în sezonul cald și în mediul urban. Dacă în urmă cu câțiva ani vedeam cazuri sporadice, astăzi vorbim despre prezentări zilnice, iar tendința este în continuă creștere, pe măsură ce trotinetele au devenit accesibile, rapide și omniprezente. O altă problemă în folosirea trotinetelor este modificarea acestora pentru a rula cu viteze mult mai mari decât cele pentru care au fost proiectate, făcându-le mai nesigure și mai greu de controlat de către copii.
Ceea ce este îngrijorător nu este doar numărul accidentelor, ci și severitatea lor. Spre deosebire de trotineta clasică, cea electrică atinge ușor 25 km/h (unele modele chiar mai mult), iar la această viteză un copil nu mai cade, ci este proiectat. Energia impactului este comparabilă cu cea dintr-un accident de bicicletă la viteză mare sau chiar de motocicletă la viteză mică, dar fără niciun echipament de protecție în majoritatea cazurilor.
Este de luat în considerare faptul că echipamentul de protecție folosit este aproape inexistent în majoritatea cazurilor. În foarte puține situații putem vorbi despre purtarea căștii de protecție, însă, în afară de aceasta, alte dispozitive, cum ar fi protecțiile pentru genunchi, torace sau membrele superioare, lipsesc cu desăvârșire. Nu de puține ori, accidentele produse prin folosirea trotinetelor electrice sunt mai grave decât accidentele auto sau moto mai ușoare.
Ce tipuri de leziuni apar cel mai des? Care sunt cele mai grave?
Dr. Sterian Alin Gabriel: Tabloul tipic este dominat de fracturile membrului superior: antebraț, cot, pumn și claviculă. Copilul cade peste ghidon sau se sprijină instinctiv în mâini. De cele mai multe ori, din păcate, fracturile necesită tratament chirurgical de urgență, deoarece oasele sunt pur și simplu explodate, iar prin deplasarea lor sunt lezate și alte structuri anatomice vitale, cum ar fi nervii sau vasele de sânge.
Urmează fracturile membrului inferior (tibie, gleznă), entorsele, contuziile și plăgile. Escoriațiile întinse pe asfalt, așa-numitul „road rash”, sunt aproape regula. Apar leziuni specifice contactului cu suprafața de rulare și este nevoie de echipe multidisciplinare pentru soluționarea cazurilor complexe, când pacienții, pe lângă fracturile de membre, asociază și leziuni extensive la nivelul mușchilor și tegumentelor.
Partea cea mai gravă însă o reprezintă traumatismele craniofaciale: lovituri la cap, comoții cerebrale, fracturi de masiv facial și leziuni dentare. Studiile arată că o proporție semnificativă dintre copiii accidentați pe trotinetă electrică suferă traumatisme la nivelul capului, iar marea majoritate nu purtau cască în momentul accidentului. Acestea sunt leziunile care pot lăsa urme pe viață. În concluzie, vorbim despre o nouă categorie de patologie și politraumatisme specifice „noului sport”.
De la ce vârstă ar trebui permis unui copil să folosească trotineta electrică? De ce sunt copiii mai vulnerabili decât adulții?
Dr. Sterian Alin Gabriel: În România, legislația permite folosirea trotinetei electrice pedrumurile publice de la vârsta de 14 ani și consider că această limită trebuie respectată cu strictețe, nu tratată ca o simplă formalitate. În practică, vedem copii de 8-10 ani pe trotinete electrice de împrumut sau primite cadou, ceea ce este extrem de periculos.
Copiii sunt mai vulnerabili din mai multe motive. În primul rând, greutatea corporală a pacienților este mult mai mică comparativ cu cea a trotinetelor, iar forța musculară și reflexele necesare frânării de urgență sunt incomplet dezvoltate. Toți acești factori cumulați creează premisele ca, în cazul unei situații critice, trotineta să nu poată fi controlată cu ușurință, iar o situație periculoasă să nu poată fi evitată.
Mai trebuie luată în considerare și capacitatea de a anticipa pericolul în trafic. Din păcate, cei mici sunt puși într-un mediu complet nou și imprevizibil, iar dezvoltarea acestui simț se maturizează abia spre adolescență. Ei sunt total „rupți” de această realitate și devin foarte vulnerabili, mai ales că, la această vârstă, sechelele pot fi permanente. La toate acestea se adaugă tentația vitezei și presiunea grupului de prieteni, care, la această vârstă, cântăresc mai mult decât orice regulă.
Există riscuri pe termen lung după un astfel de accident?
Dr. Sterian Alin Gabriel: Da, și sunt de două categorii. Prima ține de scheletul în creștere: fracturile care interesează cartilajul de creștere pot duce, dacă nu sunt diagnosticate și tratate corect, la închiderea prematură a zonei de creștere, cu scurtări sau deformări ale membrului, care devin vizibile abia după luni sau ani și care necesită una sau chiar mai multe intervenții chirurgicale pentru corecție. Dacă luăm în considerare și leziunile părților moi, atunci putem vorbi despre sechele și mai grave, cum ar fi cicatrici inestetice, pareze sau chiar impotență funcțională permanentă și grad de handicap.
A doua categorie, adesea subestimată, ține de traumatismele craniene. O comoție cerebrală aparent banală poate fi urmată de tulburări de concentrare, de memorie sau de somn, care afectează performanța școlară săptămâni sau luni. Traumatismele craniene repetate au efecte cumulative. De aceea insist: casca nu este un accesoriu opțional, este singurul echipament care protejează organul care nu se vindecă niciodată complet.
Ce greșeli fac cel mai frecvent părinții și copiii?
Dr. Sterian Alin Gabriel: Prima și cea mai gravă este lipsa căștii sau a oricărui echipament de protecție. Marea majoritate a copiilor pe care îi tratăm după accidente de trotinetă nu purtau cască și erau complet expuși unui traumatism brusc, violent și total incontrolabil. A doua greșeală este mersul a doi copii pe aceeași trotinetă. Echilibrul este compromis, frânarea devine ineficientă, iar la impact ambii copii sunt proiectați. A treia este folosirea trotinetei de către copii sub vârsta legală sau utilizarea unor trotinete cu viteze deblocate, modificate.
Urmează circulația pe carosabil printre mașini, traversarea pe trecerea de pietoni fără a coborî de pe trotinetă, folosirea telefonului sau a căștilor audio în mers, deplasarea pe timp de noapte fără elemente reflectorizante și mersul pe suprafețe ude, cu frunze sau pietriș, unde distanța de frânare crește dramatic. Iar din partea părinților, greșeala fundamentală este percepția că trotineta electrică este o jucărie. Nu este o jucărie, ci un vehicul. Un vehicul care cântărește 12-15 kilograme și se deplasează cu cel puțin 25 km/h, condus de un copil fără nicio pregătire elementară despre traficul rutier din care face parte și care nu a primit niciun fel de instruire despre cum trebuie să manevreze dispozitivul în funcție de mediul înconjurător. Nu de puține ori, aceștia frânează pe suprafețe umede sau nu anticipează condițiile carosabilului și se lovesc de o piatră, o bordură sau o creangă, fără să își imagineze cât de periculoase sunt.
O altă greșeală pe care o fac părinții este că nu testează ei înșiși trotineta înainte de a i-o da copilului. Aceștia consideră că este un obiect inofensiv, care nu te poate pedepsi dacă nu îl folosești cum trebuie. Abia după ce ajung la spital văd și ei cât de violent poate accelera sau decelera (în majoritatea situațiilor când se produc accidente) ori cât de instabilă devine la trecerea peste cel mai mic obstacol, că nu are suspensii sau este foarte rigidă, că suprafața de sprijin devine instabilă atunci când este udă și multe alte „surprize” pentru un copil total nepregătit.
De ce reacționează diferit osul unui copil față de al unui adult la același impact?
Dr. Sterian Alin Gabriel: Osul copilului nu este o versiune miniaturală a osului adult, ci un țesut cu proprietăți biologice diferite. Periostul – membrana care învelește osul – este mult mai gros, mai bine vascularizat și mai activ la copil, ceea ce face osul mai elastic și mai rezistent la ruperea completă, dar, în același timp, îi permite să se remodeleze remarcabil de bine după o fractură.
Diferența esențială este însă prezența cartilajelor de creștere – fizele –, zone situate la capetele oaselor lungi, responsabile de alungirea osului pe măsură ce copilul crește. Acestea sunt structural mai slabe decât osul propriu-zis și decât ligamentele din jur, motiv pentru care, la același mecanism de impact, un adult își rupe un ligament, iar un copil își fracturează cartilajul de creștere.
Ce tipuri de fracturi sunt specifice copiilor și cum se deosebesc de cele ale adulților?
Dr. Sterian Alin Gabriel: Există câteva tipare aproape exclusiv pediatrice:
- Fractura „în lemn verde” – osul se îndoaie și se rupe doar pe o parte, ca o creangă tânără, cealaltă parte a corticalei rămânând intactă. Este posibilă datorită elasticității crescute a osului copilului.
- Fractura prin tasare – osul cedează prin încărcare axială, fără linie de fractură completă; este frecventă la nivelul antebrațului distal, după o cădere pe mână.
- Fracturile de cartilaj de creștere – clasificate după sistemul Salter-Harris, de la tipul I (desprindere simplă a cartilajului, greu de văzut pe radiografie) până la tipul V (strivirea cartilajului, cu risc mare de tulburare de creștere). Cu cât tipul este mai avansat, cu atât riscul de complicații pe termen lung crește.
Această diversitate de tipare face ca interpretarea radiografiilor la copii să fie un exercițiu specializat. O fractură de cartilaj de creștere poate fi discretă sau chiar invizibilă în faza acută și se poate confirma abia la controlul ulterior.
Pe lângă fracturi mai apar și alte leziuni care pot pune probleme în timp?
Dr. Sterian Alin Gabriel: Bineînțeles că pot apărea! Trebuie să vorbim despre leziunile articulare (ligamente, meniscuri, cartilaje sau fracturi prin avulsie, specifice și apărute în momentul traumatismului). Problema acestora este dată de asocierea cu fracturi mai grave. Nu de puține ori, diagnosticul unei leziuni intraarticulare este ratat, deoarece toată atenția este îndreptată către o fractură deschisă sau către leziuni vitale la nivelul craniului.
Sunt situații în care pacienții au fost diagnosticați și au necesitat tratament specific pentru leziuni secundare la câteva luni după accidentul inițial. De cele mai multe ori, vorbim despre traumatisme la nivelul genunchiului, când ligamentul încrucișat anterior sau meniscurile erau lezate, iar pacientul reclama episoade de instabilitate sau blocaj articular. Nici membrul superior nu trebuie ignorat. Și aici umărul poate suferi o luxație posttraumatică, ce generează în timp instabilitate cronică.
Cum se stabilește diagnosticul la un copil? Ce dificultăți apar față de un adult?
Dr. Sterian Alin Gabriel: Copiii, mai ales cei mici, nu localizează întotdeauna precis durerea și pot compensa surprinzător de bine – unii continuă să se joace parțial chiar și cu o fractură. De aceea, examenul clinic este esențial: căutăm deformare, edem, durere la palpare punctuală, impotență funcțională și, obligatoriu, verificăm pulsul, sensibilitatea și mobilitatea degetelor atunci când leziunea este la nivelul membrului superior.
Radiografia rămâne investigația standard, dar interpretarea ei la copil cere experiență. Liniile de creștere pot fi confundate cu linii de fractură de un ochi neantrenat, iar uneori este nevoie de o radiografie comparativă a membrului sănătos pentru a clarifica diagnosticul. În cazuri selecționate – suspiciune de leziune vasculară sau fracturi intraarticulare complexe – se recurge la ecografie Doppler sau la computer tomograf.
Cum diferă tratamentul unei fracturi la copil față de un adult?
Dr. Sterian Alin Gabriel: Diferența majoră este capacitatea de remodelare a osului copilului. Pe măsură ce copilul crește, osul „corectează” treptat anumite grade de angulare rămase după o fractură, mai ales dacă deplasarea este apropiată de o articulație mare (umăr, pumn), iar copilul este mic. De aceea, multe fracturi la copii se tratează conservator, prin imobilizare în ghips sau atelă, fără intervenție chirurgicală – lucru care ar fi de neconceput la un adult cu aceeași deplasare.
Există însă categorii de fracturi în care nu ne permitem această abordare permisivă: fracturile care traversează cartilajul de creștere, fracturile intraarticulare, cele cu risc vascular sau nervos și cele instabile, cum sunt multe dintre fracturile supracondiliene. Aici este nevoie de o reducere anatomică precisă, de cele mai multe ori chirurgicală, cu broșe Kirschner, pentru a evita exact riscul de care vorbeam: o tulburare de creștere sau o deformare permanentă a articulației.
Cât durează recuperarea și ce trebuie monitorizat pe termen lung?
Dr. Sterian Alin Gabriel: Copiii se vindecă, în general, mult mai repede decât adulții. O fractură simplă de antebraț se poate consolida în 3-4 săptămâni, față de 6-8 săptămâni la un adult. Cu cât copilul este mai mic, cu atât vindecarea este mai rapidă. Această viteză de consolidare este însă o sabie cu două tăișuri: dacă fractura nu a fost redusă corect de la început, osul se poate „fixa” rapid într-o poziție greșită.
Pentru fracturile de cartilaj de creștere, monitorizarea nu se oprește la scoaterea ghipsului. O tulburare de creștere nu este vizibilă imediat – poate apărea la 6, 12 sau chiar 24 de luni, sub forma unei scurtări a membrului sau a unei devieri axiale (de exemplu, cot var sau cot valg). De aceea, pentru aceste fracturi, recomandăm controale ortopedice programate, nu doar „la nevoie”, timp de 1-2 ani după accident.
Ce ar trebui să știe părinții despre recuperarea funcțională după o astfel de fractură?
Dr. Sterian Alin Gabriel: La copii, recuperarea mobilității este de multe ori spontană. Jocul și activitatea zilnică reprezintă o mare parte din kinetoterapia „naturală”, spre deosebire de adulți, la care redoarea articulară necesită un program dedicat. Există totuși excepții, în special după fracturile de cot. Aici, recuperarea trebuie ghidată de medic și, uneori, de kinetoterapeut, pentru că forțarea mobilizării premature poate agrava lucrurile, iar lipsa mobilizării poate duce la redoare.
Semnalele care impun reevaluare sunt următoarele: cotul sau articulația afectată rămâne vizibil mai rigidă decât cea sănătoasă la câteva săptămâni după scoaterea imobilizării, apare o asimetrie de mișcare sau de forță între cele două membre ori copilul continuă să evite folosirea membrului fără o cauză aparentă.
Care ar fi regulile esențiale pentru a proteja copiii?
Dr. Sterian Alin Gabriel: Regulile esențiale, dacă ar fi să le rezum, sunt următoarele: casca – obligatorie la fiecare deplasare, fără excepții și fără negocieri, iar, în mod ideal, și cotiere, genunchiere și mănuși; respectarea vârstei legale de 14 ani; un singur copil pe trotinetă, întotdeauna; deplasarea cu viteză redusă, pe piste de biciclete, acolo unde există, și niciodată printre mașini; coborârea de pe trotinetă la trecerile de pietoni; fără telefon și fără căști audio în mers; echipament reflectorizant și lumini funcționale pe timpul serii; verificarea periodică a frânelor și a anvelopelor. Și, poate, cea mai importantă regulă: părintele să dea exemplu. Un copil care își vede părintele purtând cască va purta și el.
Când trebuie mers de urgență la medic după un accident?
Dr. Sterian Alin Gabriel: Semnele care impun un consult medical de urgență sunt:
- orice lovitură la cap, mai ales dacă este însoțită de pierderea cunoștinței, vărsături, somnolență neobișnuită, dureri intense de cap sau confuzie;
- copilul refuză să folosească un membru, șchiopătează sau nu poate călca;
- deformare vizibilă, umflătură importantă sau durere care nu cedează;
- plăgi adânci, sângerări sau escoriații întinse, care necesită toaletă chirurgicală;
- dureri de gât, furnicături sau slăbiciune la nivelul membrelor;
- dureri abdominale după impactul cu ghidonul, care pot ascunde leziuni ale organelor interne.
Și aici este valabilă aceeași capcană ca la orice traumatism la copil: faptul că „își revine” și continuă să se joace nu exclude o fractură fără deplasare sau o leziune a cartilajului de creștere. Dacă durerea, șchiopătatul sau orice alt simptom persistă mai mult de 24 de ore, copilul trebuie evaluat de un specialist. Un consult „în plus” nu costă nimic; o leziune descoperită târziu poate costa ani de tratament.
