Sarah Ockwell-Smith ne explică mai multe despre plânsul copiilor
Dacă urmaţi principiile unui parenting blând, n-ar trebui să vă lăsaţi copilul să plângă de bună voie, nu?
Greşit.
Dacă urmaţi principiile unui parenting blând, n-ar trebui să vă faceţi copilul să plângă de bună voie, nu?
Greşit.
Puteţi fi foarte bine un părinte de acest tip, să vă lăsaţi copilul să plângă şi (şoc maxim) să-l faceţi să plângă. În plus, este foarte normal şi destul de obişnuit să fiţi un asemenea părinte şi să aveţi un copil care plânge, uneori chiar foarte mult.
Sarah Ockwell-Smith
- CITEȘTE ȘI: Plânsul bebelușului – motivele cele mai frecvente pentru care bebelușii plâng și soluții de calmare
Scopul parentingului blând
Scopul parentingului blând este de a stimula ataşamentul dintre copil şi cel care are grijă de el. Un părinte ataşat îi permite copilului să rămână la fel de ataşat cât vrea, atât timp cât are nevoie. Similar, un părinte ataşat îi permite copilului să se detaşeze şi să devină independent, potrivit nevoilor lui, rămânând în tot acest timp o „bază sigură” la care copilul se poate întoarce dacă şi atunci când are nevoie.
Scopul părintelui este de a fi conştient de limitările biologice şi psihologice ale comportamentului copilului, de a fi respectuos cu copilul şi empatic faţă de el, de a înţelege normele de dezvoltare a copilului şi de a-și reajusta aşteptările în fiecare etapă. Părinţii care practică un parenting blând petrec timp pentru a înţelege motivele din spatele comportamentului copilului lor, cultivă crearea de legături şi empatia.
Dar este posibil să-i permiţi unui copil să plângă şi să-i arăţi în continuare respect, empatie şi înţelegere? Desigur, este posibil. Este posibil să promovezi în continuare conexiunea şi ataşamentul cu un copil care plânge? Sigur. Ce-ar fi dacă tu, ca părinte, eşti cel care-l face pe copil să plângă?
Diferenţa dintre CIO (metoda plânsului controlat) şi plânsul în braţe
Cel mai simplu mod de a explica acest lucru este să vă imaginaţi că sunteţi foarte, foarte supăraţi. Imaginaţi-vă că motivul supărării este atât de mare, încât nu vă puteţi opri din plâns. Imaginaţi-vă că plângeţi incontrolabil în hohote, că sunteţi în imposibilitatea de vă opri lacrimile şi de a vă calma. Imaginaţi-vă acele suspine uriaşe care vă trec prin tot corpul şi vă scutură teribil.
Acum, alegeţi unul dintre aceste două scenarii:
1. Partenerul vostru vă vede plângând şi vă întreabă dacă sunteţi OK. Sunteţi prea supărat pentru a răspunde. El sau ea va spune „e în regulă, eşti în regulă, o să fie bine”, îşi va pune un braţ în jurul vostru, vă va oferi o îmbrăţişare mare şi va ieşi din cameră, închizând uşa. Sau poate el sau ea nu va părăsi camera, dar se va aşeza pe un scaun din apropiere, fără să vă atingă, să vorbească sau să se uite la voi. Iar voi continuaţi să plângeţi necontrolat şi vă simţiţi atât de singuri, de izolaţi şi de confuzi. În durere.
- CITEȘTE ȘI: Plânsul bebelușului. Cum îi răspunzi?
2. Partenerul vostru vă vede plângând şi vă întreabă dacă sunteţi OK. Sunteţi prea supărat pentru a răspunde. El sau ea vine la voi şi vă întreabă dacă doriţi o îmbrăţişare. Daţi din cap. Simţi braţele celuilalt cum vă îmbrăţişează şi vă topiţi în ele.
Braţele spun „Sunt chiar aici pentru tine, nu plec nicăieri”. Braţele celuilalt vă spun că le pasă suficient de voi şi sunt suficient de puternice ca să le simţiţi prin lacrimile voastre. Ele nu vă desconsideră şi nu încearcă să vă spună că e în regulă. Încă plângeţi.
Durerea (emoţională sau fizică) este atât de mare şi de consumatoare, încât nu se poate opri. Ştiind că cineva care vă iubeşte este suficient de puternic pentru a capta toate lacrimile voastre vă face să vă simţiţi iubit şi, deşi nu vă puteţi opri din plâns, ajută să ştiţi acest lucru. Oxitocina pe care o eliberaţi din îmbrăţişare contribuie la sentimentul de confort şi de reasigurare.
- CITEȘTE ȘI: Tantrumul, o invenție a parentingului modern? De ce nu făceau copiii crize „pe vremea noastră”?
Când lacrimile nu se opresc
Ca părinţi, trebuie să realizăm că scopul nostru nu este de a opri întotdeauna plânsul. Scopul nostru este de a fi prezenţi şi empatici cu copiii noştri pe parcursul plânsetelor. Scopul nostru este de a acţiona ca un regulator extern într-un moment când copilul este prea imatur ca să-şi regleze propriile emoţii.
Valoarea noastră ca părinte nu ar trebui să fie măsurată prin capacitatea de a „opri plânsul”. Rolul nostru ca părinte este să fim destul de mari, suficient de maturi şi destul de calmi să captăm lacrimile copilului nostru şi să rămânem în continuare prezenţi ca să-l alinăm când se opreşte din plâns.
Vorbim de momentul acela din maşină atunci când copilul a ţipat şi nu aţi putut trage pe dreapta, pentru că eraţi pe autostradă, când copilul era cuprins de dureri la spital şi nu i-aţi putut opri lacrimile, când copilul a fost bolnav şi a vomitat într-una. Ne confruntăm cu toţii cu aceste perioade. Toţi copiii plâng, nu contează cum au fost crescuţi. Diferenţa este dată de modul în care s-a răspuns la lacrimile lor.
Când ne convingem pe noi înşine că e bine ca ei să plângă, dar de fapt nu este
Nu vreau ca acest articol să fie perceput în mod greşit. Uneori cred că există un nou tip de părinte, care ar vrea să fie blând sau atașat, dar care nu-şi dorește să „renunțe” la el sau la timpul lui. Aceşti părinţi citesc sfaturi de parenting care afirmă că bebeluşilor şi copiilor ar trebui să li se acorde respect, independenţă şi autoritate asupra propriilor corpuri, în orice moment.
Citesc articole care afirmă că plânsul este un mijloc important de exprimare pentru copii şi sugari şi să nu le permiţi să plângă este greşit. Aceste ideologii pot duce de multe ori la ignorarea comunicării şi a motivelor din spatele lacrimilor, pe care adevăraţii părinţi blânzi sau ataşaţi nu ar face-o.
De exemplu, dacă unui copil îi e foame în miez de noapte, el va plânge, şi va plânge mult. În acest caz, nu este ok să-ți lași copilul să plângă. Copilul are nevoie de hrană. Nu este absolut deloc un semn de respect să îl iei în braţe, să îl laşi să plângă şi să-ţi spui că trebuie doar să-şi exprime emoţiile. Nu lăsaţi aceste ideologii să va păcălească că îi lăsaţi să plângă din respect pentru libertatea de exprimare. Nu există niciun respect pentru ignorarea nevoilor unui copil.
- CITEȘTE ȘI: 8 tipuri diferite de crize de isterie la copii
Când ne facem copiii să plângă
Acestea fiind spuse, nu mă tem să-mi fac copiii să plângă. Fac acest lucru în mod regulat. Fiul meu a vrut să stea până târziu într-o zi de şcoală. Pentru că are o oră de culcare strictă, ora 20:00, nu am vrut s-o decalez. A plâns.
Un alt fiu a dorit să se joace pe computer într-o zi de miercuri, dar, pentru că aveam o interdicţie la jocuri de luni până vineri, am întărit această interdicţie. A plâns. Fiica mea a vrut să mănânce un baton uriaş de ciocolată. Am limite stricte cu privire la dulciuri. A plâns. Am mers cu fiica mea la plimbare în parc cu noul ei scuter, s-a făcut întuneric şi frig şi i-am spus că era timpul să plecăm acasă. A plâns.
Îi fac pe copiii mei să plângă. Este o parte necesară din a fi părinte. Ca părinte, trebuie să pun în aplicare limite. Ca părinte, trebuie să-mi ştiu copilul, dar şi pe şi alţi copii în siguranţă.
Când ei plâng, totuşi, încerc să rămân la fel de empatică pe cât posibil. Le spun că înţeleg cât de trişti/supăraţi/furioşi trebuie să se simtă. Le explic decizia mea şi de ce trebuie s-o menţinem. Îi ajut să înţeleagă lucruri pe care le pot face în schimb. Dacă vor, îi îmbrăţişez. Ei se calmează. Depăşesc momentul, învăţând probabil ceva. Asta e viaţa. De fapt, să nu-ţi faci copilul să plângă (din motivele corecte) este, probabil, mai lipsit de respect pentru ei. Am observat acest lucru la mai mulţi părinţi – frica de a-l face pe copil să plângă.
Când nu putem satisface nevoile copilului nostru (sau nu le înţelegem)
Există multe motive pentru care nu satisfacem nevoile copiilor noştri. Acest mic „eşec” în fiecare zi este de fapt o parte importantă a dezvoltării lor şi în cele din urmă ceea ce îi va duce la separarea de noi atunci când vine momentul. Să fii „suficient de bun” este într-adevăr de ajuns.
În cazul în care un copil plânge şi nu ai idee de ce, vei face tot posibilul pentru a-l calma şi a înţelege nevoile lui şi nu o vei lua personal dacă copilul nu se opreşte din plâns. În cazul în care o mamă este la capătul puterilor emoţionale şi fizice şi este epuizată din pricina lipsei de somn, este ok ca tatăl să stea noaptea cu copilul care plânge.
- CITEȘTE ȘI: Vocea ta. Motive greu de înțeles pentru care copiii fac crize. ”De ce nu se văd morcovii din supa cremă?”
El este „suficient de bun”, compasiunea lui, capacitatea lui de liniştire şi empatia lui nu pot fi echivalente cu sânii (!), dar el este acolo, pe deplin prezent şi asta e în regulă. De fapt, în cartea mea tatăl e mai mult decât „suficient de bun”, deoarece este nevoie de putere şi de răbdare ca să rămână prezent în timpul lacrimilor de neoprit.
Ca părinţi, nu trebuie să ne temem de lacrimile copilului nostru. Atâta timp cât rămânem empatici, le înţelegem nevoile şi suntem receptivi, este ok ca cei mici să plângă!
Copyright: http://sarahockwell-smith.com, traducere de Raluca Dumitrică, cu permisiunea autoarei. Articolul original poate fi găsit aici.
Volumul „Soluții blânde pentru somnul liniștit al bebelușilor și al copiilor” de Sarah Ockwell Smith propune soluții cu adevărat blânde care să asigure odihna copiilor și a părinților lor și care nu contrazic nevoile de bază ale celor mici. Volumul este disponibil aici.
