Metode de autoliniștire a bebeluşului şi a copilului mic

Raluca Dumitrică
metode de autoliniștire copii
Aflăm de la scriitoarea Sarah Ockwell-Smith mai multe despre câteva metode de autoliniştire a bebeluşului şi a copilului mic.

Metode de autoliniștire? Ce se întâmplă de fapt când vă învăţaţi copilul să se autoliniştească

Atât de mulţi părinţi şi specialişti susţin ideea „învăţării unui copil să se autoliniştească” sau să „se autocalmeze”. Autoliniştirea este adesea menţionată ca fiind componenta miraculoasă a somnului copilului, pentru că, odată ce copiii se pot autocalma, părinţii se pot aştepta la nopţi neîntrerupte de somn şi la adormire uşoară. Mulţi experţi de somn le şi spun părinţilor nedormiți că învăţarea timpurie a „abilităţilor” de autoliniştire este de o importanţă vitală! Iată mai multe informații despre așa-numitele metode de autoliniștire.

Doar că nu e adevărat, iar multe dintre informațiile care circulă pe internet despre aceste metode de autoliniștire sunt greșite.

Metode de autoliniștire? Ce aţi zice dacă v-aş spune că bebeluşii nu se pot autoconsola?

Bebeluşii sunt la fel de capabil să se liniştească singuri aşa cum sunt să meargă cu bicicleta. Autoliniştirea nu e ceva ce se poate deprinde, oricât de mult antrenament sau tehnici de somn ai învăţa.

Dar aceste metode de autoliniștire „funcţionează”, vă aud spunând…… Hmm, să fie oare aşa? Într-adevăr?

Prin antrenamentul de somn vă puteţi obişnui un copil să nu plângă pentru atenţie şi să meargă destul de uşor la culcare, fără ajutorul părintelui, însă acest comportament nu este un indice al unui copil calm, alinat sau împăcat.

Autoliniştirea este un stadiu de dezvoltare, o abilitate pe care copiii o câştigă pe măsură ce cresc. Exact aşa cum ei devin mai mobili fizic şi dezvoltă capacitatea de a mânca solide şi de a vorbi. În esenţă, nu pot învăţa lucruri pentru care creierul lor nu este încă echipat (indiferent de promisiunile experţilor de somn!).

„Autoliniştirea” este un termen înşelător. Cine l-a inventat a fost îndeajuns de ingenios încât să sune a „ceva” pozitiv şi blând, similar cu noul val al denumirilor de plâns controlat, cum ar fi „consolare controlată”, „liniştire graduală” şi „liniştire controlată”. Marketing inteligent, aceeaşi tehnică. În realitate, însă, nu vă lăsați copilul singur pentru a se „calma”, ci pentru a-l lăsa să plângă, chiar dacă acest lucru se întâmplă doar pentru o perioadă de câteva minute.

Metode de autoliniștire și dezvoltarea capacității de autoliniştire

Pentru a înţelege dezvoltarea capacității de autoliniştire trebuie să examinăm noţiunea psihologică de „autoreglare emoţională”. Autoreglarea emoţională este procesul prin care oamenii îşi gestionează sau îşi reglează emoţiile.

Ca adulţi facem acest lucru zi de zi: poate ne uităm la televizor şi apare o scenă însângerată care ne face să clipim, aşa că schimbăm rapid canalul sau ne acoperim ochii. Poate că citim o carte sau o scrisoare care întristează teribil, aşa că o punem jos timp de zece minute ca să ne luăm o băutură şi să facem o pauză. Poate ne trezim dintr-un vis înfricoşător şi aprindem lumina pentru a verifica că nu există intruşi în casă. Acestea sunt toate exemple de autoreglare emoţională, un proces important care ne ajută să ne ţinem emoţiile sub control, altfel am fi exact ca o oală care bolborosește de emoţie pură, în imposibilitatea de a funcţiona de pe o zi pe alta. Autoreglarea emoţională este esenţială nu numai pentru bunăstarea noastră psihologică, dar şi fizică, având în vedere efectele toxice ale nivelurilor constante sporite de stres asupra corpului nostru.

Există trei modalităţi principale prin care să facem faţă cu brio emoţiilor noastre puternice, acestea sunt: apropierea, atacul sau evitarea. Poate că aţi auzit mai mult de atac ori de evitare ca reflexul „luptă-sau-fugi”, când se întâmplă ceva care ne face să ne alarmăm şi trupurile noastre reacţionează pentru a ne ajuta fie să rămânem şi să ne luptăm, fie să alergăm ca să scăpăm teferi.

Ce facem cu „apropierea”, totuşi? Acest lucru explică pur şi simplu dorinţa noastră de a ne apropia lucrurile sau oamenii care ne ajută să ne simţim în siguranţă emoţional şi protejaţi, iar în ceea ce priveşte copilul e vorba de voi înșivă. Voi sunteţi cel mai sigur loc pentru copilaşul vostru şi, bineînţeles, ei vor dori să vă „abordeze” (de obicei plângând, ca să ia contact fizic cu voi), mai ales atunci când nu sunt suficient de dezvoltaţi din punct de vedere emoţional sau fizic pentru a lupta sau a fugi.

Din păcate, mulţi cataloghează copiii ca „lipicioşi” sau „manipulatori” şi văd nevoia lor de a-i avea pe părinţi drept un obicei prost, care ar trebui să dispară. Mulţi experţi par să creadă că, odată ce un copil este hrănit, schimbat, îmbrăţişat şi încălzit nu mai are nevoi suplimentare, dar nu este așa. Nevoile emoţionale ale copiilor sunt la fel de valabile ca şi cele fizice, de ce nu le-am acorda acestora la fel de multă atenţie?

Deşi copiii experimentează răspunsul de luptă sau de zbor de la o vârstă foarte fragedă, ei nu sunt suficient de dezvoltaţi neurologic pentru a-şi regla ei înşişi emoţiile rezultate. Ei au nevoie de noi pentru asta.

Creierul trivalent și metode de autoliniștire

La naştere, creierul copilului are aproximativ un sfert din dimensiunea creierului unui adult. Trunchiul cerebral şi cerebelul, sau creierul mic, sunt destul de bine dezvoltate şi sunt prima parte din creier care evoluează de-a lungul primului an şi jumătate de viaţă.

Această zonă a creierului este responsabilă cu supravieţuirea: reglarea temperaturii, respiraţia, digestia şi emoţiile prime de bază.metode de autoliniștire creier

Sistemul limbic este „creierul responsabil cu emoţiile”. Această parte a creierului este următoarea care se dezvoltă în primii trei ani. E responsabilă cu emoţiile şi relaţiile cu ceilalţi. Ea include hipocampul şi amigdala, printre altele.

În cele din urmă, se dezvoltă neocortexul, „creierul raţional”. Neocortexul este de departe cea mai sofisticată zonă din creierul nostru şi se dezvoltă de-a lungul copilăriei şi al adolescenţei şi chiar la vârstă adultă timpurie, pe perioada celui de-al treilea deceniu de viaţă. Această parte a creierului nostru este responsabilă cu gândirea critică, cu cea analitică şi cu cea raţională.

Dacă ne gândim la metode de autoliniștire prin prisma dezvoltării creierului, care părţi ale creierului credeţi că sunt necesare pentru ca autoreglarea emoţională să aibă loc?

Evident, este necesar creierul mic  – acolo se află răspunsul de „luptă sau de zbor” şi este partea responsabilă de supravieţuire a creierului nostru. Ce spuneţi despre sistemul limbic? Şi el este necesar, având în vedere că este creierul nostru „senzorial” şi că, dacă vrem să ne potolim emoţiile sau să devenim calmi, trebuie să procesăm ceea ce se întâmplă aici. Cum putem procesa aceste emoţii? Ei bine, pentru asta avem nevoie de „creierul raţional”.

Neocortexul ne poate ajuta să raţionalizăm şi să analizăm o situaţie, în scopul de a veni cu o soluţie de reglare a emoţiilor noastre. Dacă te uiţi la un film de groază, ai nevoie de neocortex ca să-ţi spună „calmează-te, e doar un film, aprinde lumina, e în regulă!” Avem nevoie de toate părţile creierului nostru, pe deplin dezvoltate, ca se ne calmăm cu adevărat.
metode de autoliniștire grafic

Numai că cei mici au un neocortex incredibil de slab dezvoltat…

Vedeți încotro bat?

Autoreglarea emoţională nu este pur şi simplu fizic posibilă pentru sugari, copii mici sau preşcolari.

Creierele lor pur şi simplu nu s-au dezvoltat suficient!

Ce se întâmplă, însă, atunci când faci antrenament de somn?

Ştiu că mulţi dintre cei care citiţi aceste rânduri vă gândiţi „dar aceste metode de autoliniștire funcţionează, te înşeli!”

Problema reală aici este interpretarea greşită a ceea ce funcţionează şi a ceea ce se întâmplă de fapt.

Dacă faceţi antrenament de somn (şi aici includ consolare controlată, liniştire graduală şi liniştire controlată, plâns controlat, cry it out – CIO -, întoarcere imediată, retragere treptată, luat în braţe – pus în pătuţ; spuneţi-le cum doriţi, toate sunt, într-adevăr, la fel şi în intenţie, şi în acţiuni), vă învăţaţi copilul să se autoliniştească? Nu. Absolut deloc, decât dacă aveţi un copil minune care este cu aproximativ cinci ani mai avansat din punct de vedere al dezvoltării creierului!

Ce se întâmplă de fapt? În cele mai multe cazuri ceva se întâmplă la un nivel primar foarte extins. Să ne întoarcem la creierul mic şi la răspunsul de luptă sau de zbor. Ce se întâmplă atunci când aceşti hormoni de stres ating un asemenea nivel, încât devin toxici şi nu poţi zbura sau lupta? În această situație apare un nou cuvânt în discuţie, şi acesta este îngheţarea. A îngheţa orice activitate, cu scopul de a încerca să conservi homeostazia sau mai simplu spus de a conserva viaţa. Dr. Sears denumeşte aest sindrom „sindromul Shutdown”.

Îţi aminteşti reclama făcută de National Society for the Prevention of Cruelty to Children (NSPCC) cu bebeluşul Miles?

„Bebeluşul Miles a încetat să mai plângă, pentru că nu vine nimeni”.

Sau imaginile din orfelinatele din România, cu rândurile de pătuţuri suprapuse în care erau copii neobişnuit de liniştiţi? Ei nu plângeau, dar nu pentru că nu aveau nevoi sau sentimente, ci pentru că erau prea mulţi pentru ca personalul să poată ține cont de fiecare dintre ei.

Ei aveau sindromul Shutdown, au „îngheţat” pentru a-şi conserva durata de viaţă. Ei ştiu că nu vine nimeni, atunci de ce să plângă?

Acești copii sunt în mod evident exemple extreme (şi nu spun că un copil dintr-un orfelinat este în aceeaşi situaţie ca şi un copil cu care se face antrenament la somn), dar să încerci să înveţi un copil să se autocalmeze se bazează într-o măsură mai mică pe aceleaşi principii. „Funcţionează” din acelaşi motiv.

Aruncaţi o privire asupra acestei cercetări care arată ce se întâmplă în timpul învăţării „autoliniştirii” şi care subliniază cât de stresat e în continuare copilul, în ciuda liniştii şi a somnului aparent. Putem dovedi acum că bebeluşul nu este nici alinat, nici liniştit.

Metode de autoliniștire și efectele secundare îngrijorătoare ale autoliniştirii

Dacă părinţii cred că fiicele sau fiii lor sunt „odihniţi” şi calmi, atunci ei se relaxează în mod natural şi cred că totul e-n regulă. Dar dacă nu e în regulă? Ce se întâmplă dacă un copil „îngheţat” este în primejdie, dar nu strigă la părinţii lui?

Şi dacă ar vomita sau păturica i-ar acoperi nasul și gura? Şi dacă nu ar plânge pentru că nu vine nimeni, şi dacă în urma acestui rezultat devine o cifră în statistica Sindromului morţii subite la ugari?

Acestea sunt consecințele „auto-liniştirii” în cea mai dăunătoare şi mai alarmantă perspectivă. Nimeni nu va face studii vreodată pentru acest lucru, ar fi prea lipsit de etică, dar nu e o teorie prea deplasată, în pofida faptului că e inconfortabil să te gândeşti la ea.

În cazul în care un copil a fost antrenat să fie liniştit şi să nu apeleze la părinţii lui pentru a-şi satisface nevoile emoţionale, nu e deplasat să te îngrijorezi de faptul că, la un moment dat, s-ar putea întâmpla ceva şi copilul nu va mai spune atunci că are o nevoie urgentă. Creierul unui copil nu este suficient de sofisticat pentru a şti că uneori părinţii vin şi alteori nu mai vin – în funcţie de ceea ce s-a întâmplat.

Nimeni nu ştie ce cauzează Sindromul morţii subite. De fapt, acest Sindrom este o etichetă dată mortalităţii infantile inexplicabile şi, evident, nu e o singură cauză a lui, ci există sute, probabil, dacă nu chiar mii. Eu sincer cred, însă, că există o potenţială corelaţie între el şi antrenamentul la somn. Nu au părinţii dreptul să cunoască riscurile potenţiale atunci când sunt sfătuiţi de un expert medical sau de somn să-şi înveţe copilul să se autocalmeze?

Ce se întâmplă dacă copiii sunt, totuşi, bine din punct de vedere fizic? Există riscuri psihologice?

Ce se întâmplă în primii ani de viaţă este esenţial pentru dezvoltarea creierului unui copil. Ca părinte, eşti efectiv un arhitect care sculptează persoana ce va fi copilul în anii ce vor urma.
metode de autoliniștire graficVă amintiţi de sistemul limbic care se dezvoltă în primii trei ani? Partea care conţine amigdala şi hipocampul?

Ei bine, există cercetări care arată că, cu cât suntem mai afectuoşi faţă copil în primii ani de viaţă, cu atât va fi mai mare volumul hipocampului lor. Şi asta e important, deoarece hipocampul este legat de reglarea comportamentului. Mulţi susţin că ştiinţa face legătura cu copiii sever neglijaţi sau abuzaţi, dar asta nu e adevărat, există cercetări care analizează copiii aflaţi în situaţii de familie perfect normale.

Acelaşi lucru este valabil şi în ceea ce priveşte amigdala care joacă un rol cheie în prelucrarea emoţiilor. Diagrama colorată face parte din cercetarea la care am făcut referire mai sus; e destul de şocant, nu-i aşa?

Metode de autoliniștire și drumul adevărat spre autoliniştire

Afecţiunea părinţilor măreşte volumul hipocampului (şi, de asemenea, al amigdalei). Hipocampul şi amigdala sunt părţi ale creierului responsabile pentru reglarea comportamentală şi prelucrarea emoţiilor. Putem afirma fără dubii că, prin urmare, cel mai bun mod de a ne asigura că un copil creşte cu o bună autoreglare emoţională este de a-i răspunde nevoilor atunci când este mic.

O relaţie apropiată, afectuoasă cu un copil, nu prezice doar capacitatea lui de se a calma singur mai târziu în viaţă, ci prezice, de asemenea, capacitatea de a fi empatic cu alţii şi de a avea comportamente pro-sociale – doar o altă faţetă a autoreglării emoţionale, aşa cum arată cercetarea aceasta, la fel ca aceasta, aceasta, aceasta sau aceasta.

Chiar există metode de autoliniștire? Este posibil să înveţi un bebeluş sau un copil mai mic „să se autocalmeze” la culcare? 

Nu, nu este.

Este posibil să instruieşti un bebeluş sau un copil mai mic să nu-i strige pe părinţii lui, atunci când e în nevoie?

Da, este, dar acest lucru nu este categoric un indice al unui copil fericit, calm şi liniştit.

Este posibil să modificăm arhitectura creierul copilului, astfel încât acesta să crească cu bune abilităţi emoţionale de autoreglare atunci când e mai mare?

Absolut!

Care este cel mai bun mod de a face asta? Luaţi-l în braţe, îmbrățișați-l, răspundeţi nevoilor sale, iar stilul dumneavoastră de parenting va da roade în viitor. Ăsta e modul în care veţi ajuta cu adevărat un copil să-şi dezvolte capacitatea de a se autocalma. Da, este obositor să fii părinte de bebeluş sau de copil mic, am trecut şi eu prin asta, ştiu repercusiunile privării de somn, dar ca părinţi avem o capacitate uimitoare de a modela următoarea generaţie! Le datorăm copiilor noştri căutarea de metode alternative prin care să facem faţă propriilor noastre probleme.

Autoliniştirea nu este o abilitate care poate fi învăţată, este un comportament care se dezvoltă odată ce creierul copilului este suficient de dezvoltat, lucru ce nu poate fi grăbit. Dar îi puteţi da copilului dumneavoastră cea mai bună şansă pentru ca acest lucru să se îndeplinească mai târziu, fiind pe cât se poate de afectuoşi acum. În mod ironic, tehnicile utilizate în mod obişnuit pentru predarea autoliniştirii şi autocalmării îl fac pe copil mai puţin înclinat să dezvolte aceste abilităţi mai târziu în viaţă, aşa că gândiţi-vă bine la asta!

Copyright: http://sarahockwell-smith.com, traducere de Raluca Dumitrică, cu permisiunea autoarei. Articolul poate fi găsit în original aici.

solutii-blande-pentru-somnul-linistit-al-bebelusilor-si-al-copiilor~8094986

Volumul „Soluții blânde pentru somnul liniștit al bebelușilor și al copiilor” de Sarah Ockwell Smith propune soluții cu adevărat blânde care să asigure odihna copiilor și a părinților lor și care nu contrazic nevoile de bază ale celor mici. Volumul este disponibil aici.

 

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa