Îți amintești cum îți adormea copilul în brațe la trei luni? Sau cum zâmbea când apăreai în prag? „M-a recunoscut? Mă ține minte, oare?” Mult timp, ți s-a spus că nu are sens să-ți bați capul: „Nu ține minte nimic oricum”. Știința vine acum cu o veste importantă: bebelușul ține minte! Nu tot, nu pentru totdeauna, dar aceste amintiri episodice îi influențează relațiile, siguranța emoțională, chiar și viitorul. Cum arată amintirile de bebeluș și la ce îi ajută.
Un studiu publicat în revista Science în martie 2025 dezvăluie că bebelușii pot forma amintiri episodice încă de la vârsta de 12 luni. Cercetătorii de la Universitatea Yale au utilizat imagistica prin rezonanță magnetică funcțională (fMRI) pentru a observa activitatea cerebrală a 26 de copii cu vârste între 4 și 25 de luni în timp ce priveau imagini cu fețe, obiecte și scene. Rezultatele au arătat că activitatea în hipocamp – regiunea creierului responsabilă de formarea memoriei episodice – era mai intensă atunci când bebelușii priveau imagini pe care le recunoșteau ulterior, sugerând că aceste amintiri erau efectiv înregistrate în creierul lor.
Această cercetare contrazice ideea că memoria apare abia odată cu limbajul sau cu dezvoltarea gândirii logice. În realitate, copiii mici pot recunoaște imagini, pot reacționa diferit la fețe familiare și pot face asocieri între evenimente – toate semne ale unei memorii funcționale. De exemplu, un bebeluș care a fost speriat de un zgomot puternic într-un anumit loc va reacționa diferit când revine acolo.
- CITEȘTE ȘI: Primele zile ale bebelușului acasă. Ce recomandă specialiștii pentru o acomodare mai ușoară
Amintiri fără cuvinte: cum funcționează memoria bebelușilor și la ce le folosește
Deși se vorbește frecvent despre „amnezia infantilă” – incapacitatea de a ne aminti conștient primii ani de viață – studiile recente arată că bebelușii nu trăiesc într-un vid mental. Din contră, încep să-și formeze amintiri încă din primul an. Creierul lor, în special hipocampul, înregistrează activ informații din mediu: fețe, voci, gesturi, stări. Doar că aceste amintiri de bebeluș nu sunt narative – nu pot fi povestite sau „rechemate”, ca la adulți. În lipsa limbajului, creierul stochează experiențele sub formă de senzații și emoții: sunetul vocii mamei, senzația pielii în contact cu pielea, ritmul unui cântec de leagăn.
Astfel, bebelușii nu își vor aminti că i-ai luat în brațe după o cădere, dar corpul lor va ști mai târziu ce înseamnă confortul. Nu vor povesti despre diminețile în care le-ai zâmbit, dar vor învăța ce înseamnă siguranța. Aceste amintiri „tăcute” – senzoriale, afective și implicite – nu se pierd, ci se integrează în felul în care copilul învață să relaționeze cu lumea: cum reacționează la stres, câtă încredere are în ceilalți, cât de sigur se simte în pielea lui. Ele sunt fundamentul emoțional pe care se construiește tot ce urmează.
Dacă formează amintiri, de ce le uită?
Este întrebarea care apare în orice discuție despre „amnezie infantilă”: dacă un copil de un an formează amintiri, de ce nu ni și le amintește la vârsta adultă? Psihologii și neurologii vin cu mai multe explicații. Una dintre ele ține de maturizarea continuă a creierului: zonele responsabile de stocarea și recuperarea memoriei (precum cortexul prefrontal) se dezvoltă mai târziu. Apoi, există o lipsă de coerență narativă – adică, în absența limbajului, amintirile nu pot fi „etichetate” și „arhivate”, așa cum se întâmplă mai târziu. Fără cuvinte, nu avem o poveste de spus – iar fără poveste, amintirea devine greu de recuperat.
Un alt factor este neurogeneza intensă care are loc în primii ani de viață. Adică formarea continuă de noi neuroni poate interfera cu rețelele deja formate, „suprascriind” amintiri anterioare. E ca și cum hard-diskul ar fi în permanență în proces de upgrade – și unele date se pierd în acest proces. Totuși, aceste amintiri de bebeluș nu dispar complet. Sunt păstrate într-o formă latentă, uneori regăsibilă prin stimuli senzoriali (mirosuri, sunete, senzații). De aceea, un copil mic care a trăit frică sau dragoste într-un anumit context va reacționa la fel și mai târziu, chiar dacă „nu își amintește”.
De ce contează lucrurile de care nu ne amintim?
Faptul că nu ne amintim conștient acei ani nu înseamnă că nu ne-au format. Din contră. Primele luni și ani de viață construiesc „arhitectura” relațională, afectivă și chiar cognitivă a copilului. Un bebeluș care se simte văzut, auzit și iubit va învăța că lumea este un loc sigur. Unul lăsat singur în mod repetat va învăța că nu poate conta pe nimeni.
Memoria implicită – acest sistem invizibil de înregistrare – este responsabilă de dezvoltarea atașamentului, de felul în care copilul percepe emoțiile, de modul în care învață. Ea influențează inclusiv reacțiile automate, ca frica, nevoia de apropiere sau curiozitatea. Ceea ce trăiește un copil în brațele părintelui nu e „pierdut”, ci sedimentat profund. În plus, aceste amintiri de bebeluș devin fundația pe care se construiește încrederea de sine și imaginea de sine. Un copil care a fost valorizat va fi mai deschis spre explorare și relații. Unul ignorat sau tratat dur va deveni mai defensiv, anxios sau, dimpotrivă, deconectat. Așa că întrebarea „La ce bun, dacă oricum uită?” are un răspuns clar: pentru că nu uită cu totul. Ceea ce trăiesc bebelușii devine parte din cine sunt.
