Cititoarea noastră Ioana I., mamă a doi copii, ne-a scris pe adresa redacției (contact@totuldespremame.ro) cum a decurs procesul de înțărcare a primului copil, care sunt provocările cu care s-a confruntat și cât de important a fost pentru ea sprijinul celor din jur. Ioana a împărtășit cu mamele din comunitate și experiența ei în ceea ce privește alăptarea (gasiți povestea ei AICI), când sprijinul soțului s-a dovedit esențial. Redăm integral mesajul Ioanei și experiența ei privind înțărcarea:
Laura se apropia de aniversarea primului an de viață când am hotărât să o înțarc. Începusem de aproape o luna serviciul, ea adormea numai la sân, iar cu mâncarea solidă nu se prea omora. Lua puțin spre deloc în greutate, imunitatea și-o formase după părerea mea (nu a răcit decât pe la vreo opt luni, foarte ușor).
Înțărcarea, ca și alăptarea, au fost pentru mine perioade grele, în care am beneficiat de sprijinul moașei noastre de suflet, cum îmi place să o numesc, dna M. cu ajutorul căreia am alăptat fără nicio problemă și al doilea copil. Îmi era teamă de febra laptelui sau alte posibile probleme ale sânilor, chisturi de la laptele rămas etc. Am primit indicațiile necesare referitoare la îngrijirea sânilor în perioada înțărcării. Cel mai greu era pentru mine, și tot vedeam cu ochii minții, cum voi ajunge la faza de…nesupt? Cum o voi ține în brațe fără să o alăptez? Am primit multe sfaturi de la mame tinere dar și de la veterane, sfaturi încurajatoare sau dure, majoritatea implicau izolarea bruscă a sugarului de mine, și implicit de alimentarea la sân, mult plâns și totodată nedumerire din partea copilașului lipsit brusc de sân.
Asta credeam eu, pentru că fetița mea s-a comportat surprinzător de bine, având în vedere situația, cu excepția unei nopți de plâns. Cel mai greu din punct de vedere psihic, mi-a fost numai mie, având un acut sentiment de vinovăție. Îi sunt recunoscătoare unei colege cu suflet deosebit de frumos, care s-a întâmplat să-mi iasă în întâmpinare când veneam plangând la serviciu și m-a ascultat și incurajat. Ea mi-a spus că, de fapt, de abia acum va începe construirea relației mamă-fiică, și ce frumos va fi! Asa s-a și întâmplat.
După două nopți de izolat de mine și dormit cu bunicii foarte iubitori, fetița a fost preluată la ora de somn de tatăl ei, toți reușind să o obișnuiască să adoarmă altfel, mângâiată, cu cântat și spus povești. Din momentul acela, am început să mă concentrez pe alte aspecte ale relației dintre noi două: cum îi puteam demonstra iubirea mea în afară de stat la sân, de ținut în brațe și adormit la sân? Treptat, am început să descopăr multe calități ale fetiței mele, să petrecem clipe vesele împreună prin muuuuultă joacă, doar noi două, sub îndemnul: „Hai la juca’ele, mama!”
Înțărcatul, ca și alăptarea, sunt prime etape importante în viața bebelușului și a mamei, urmează totuși altele și mai frumoase și complexe. Important este să ne confesăm sau sfătuim atunci când decidem să încetăm alăptarea cu oameni care nu ne-ar judeca și care ne pot da încredere și induce o stare de confort psihic.
