Modesta Peralta Sosa și Dragoș Misică au sărbătorit anul acesta 12 ani de căsătorie și 4 ani de când sunt părinți adoptivi. Locuiesc în Brașov împreună cu Andres (9 ani) și Carla (13 ani), doi frați care le spun acum „mama” și „tata”. Modesta este medic nutriționist, de origine din Republica Dominicană, și s-a stabilit în România după ce, prin intermediul unor prieteni comuni, l-a cunoscut pe Dragoș, medic internist la un spital din Brașov. Încă de la începutul căsniciei lor și-au dorit să întemeieze o familie, însă parcursul lor spre a deveni părinți nu a fost unul tocmai ușor.
Pentru că nu au reușit să aibă copii pe cale naturală, au încercat, o perioadă, fertilizare in vitro, însă fără succes. Planul următor a fost adopția, o soluție care le-a surâs amândurora. Modesta spune că în țara ei este o practică destul de comună ca o familie care nu mai poate susține încă un copil să propună unei familii cu statut economic mai bun să-l crească. „Și eu am avut în familia mea mai mulți frați sau veri crescuți așa, care sunt tot familie, dar nu de sânge”.
În 2019, au luat decizia de începe formalitățile pentru a deveni părinți adoptivi. Au mers la biroul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului din Brașov pentru a primi toate informațiile și au început să pregătească documentele. „Eu sunt străină, dar am rezidență pe termen lung. Acesta a fost avantajul. Dacă aș fi avut rezidență scurtă sau viză, ar fi fost o problemă destul de importantă. Dar fiind străină căsătorită cu un român, cu rezidență pe termen lung, am acest drept de adopție”. Așa cum își amintește Modesta Peralta Sosa, a durat destul de mult întreg procesul, aproape un an și jumătate. Au trecut prin toate etapele necesare, de la întrevederi cu psihologi și asistenți sociali, la o serie de cursuri de „pregătire pentru a deveni părinte”. Deși consideră că au fost foarte necesare toate aceste etape, Modesta mărturisește deschis că, oricât de mult te-ai documenta sau consilia, nimeni nu e pregătit, în totalitate pentru tot ce înseamnă să fii părinte.
Lista de copii care îți rupe inima
„La început, aveam în plan să adoptăm copii mici. Dar și eu, și soțul meu nu doream să luăm în adopție copii mai mici de doi ani. Pot fi probleme cognitive sau neurologice care nu se pot observa până la o anumită vârstă. Iar un părinte care ia în adopție un copil cu astfel de probleme trebuie să fie dispus să facă anumite sacrificii, să își lase job-ul. E o mare responsabilitate”, mărturisește ea.
Când vine vorba despre primele întâlniri cu copiii săi adoptivi, Modesta Peralta Sosa, nu-și poate stăpâni tremurul vocii, nici lacrimile discrete din colțul ochilor. Vorbește româna cu accent spaniol, însă nu la perfecție. Dar cuvintele sale sunt foarte puternice. Am întrebat-o despre momentul în care au consultat lista copiilor adoptabili, în speranța ca vor găsi ceea ce își doresc. „Pentru noi a fost un șoc foarte mare. Când vezi lista asta te rupe inima pentru că sunt așa de multe cazuri de copii pe care nu îi vrea nimeni, de copii care nu sunt doriți pentru că au probleme de sănătate, pentru că au probleme traumatice. Sau pur și simplu pentru că sunt prea mari. Așa spun acești copii – «nimeni nu ne vrea». Numai când îmi amintesc se rupe inima”, mărturisește, emoționată, Modesta.
Consultând lista aceasta și-au întregit familia. „Când am văzut prima poză a copilului meu pe lista «greu de adoptat» nu înțelegeam cum de un copil așa drăguț, frumos – se vedea din poză că e foarte simpatic – poate fi pe lista aceea. Avea patru ani. Abia apoi am văzut că, mai jos, în dosar, scria că are o soră. Da, sora era mai mare, avea nouă ani în acel moment, asta era problema. Și nu dorea nimeni să îi ia, pentru că erau doi frați”.
Și-au schimbat destinul, au schimbat și numele
Acum Andres, băiețelul adoptat are 9 ani, i-a împlinit pe 1 aprilie. Iar Carla, fetița cea mare are deja 13 ani. Cei doi copii și-au schimbat atât numele, cât și prenumele când au venit în familia Peralta Sosa-Misică. „Băiatul meu se numește Sever Andres, pentru că soțului meu îi place numele Sever și eu i-am pus Andres, pentru că numele lui înainte era Andrei și n-am vrut să fie o diferență foarte bruscă, să fie mai ușoară această tranziție. Carla, în schimb, avea un nume total diferit, Mihaela. Dar ea nu a mai vrut acest nume, care era și al mamei sale biologice, și avea un sentiment negativ legat de asta. Cred că încă îl mai are, mă gândesc că nu poate trece foarte ușor…”, explică mama copiilor.
Povestea celor doi copii. „A trecut prin multe Carla mea!”
Când cei doi soți au început demersurile de adopție, copiii se aflau în plasament la o familie dintr-un sat din Mureș. Așa cum se întâmplă în multe dintre aceste cazuri, drumul lor până la familia adoptivă nu a fost unul ușor. „A trecut prin multe Carla mea. A fost mai întâi la orfelinat și apoi a fost dusă în casa unei familii de asistenți maternali. Însă Andres a fost luat de mic și dus la aceeași familie ca și sora lui, pentru că se știa despre el că mai are o soră și i-au întâlnit acolo. El nu a trecut prin tot ce a trecut ea. Dar, de când ne-am întâlnit, am vorbit despre toate astea, am pus totul pe masă, cum se spune”.
Prima întâlnire a fost cu mari emoții pentru cei patru. Copiii așteptau de mult părinți care să îi adopte: „De la prima vizită, copiii au venit cu brațele deschise spre noi. Ne-au așteptat, ne-au arătat pe-acolo prin zonă. Erau așa de… săracii de ei! La ea se vedea mai multă tristețe și o disperare foarte mare. Ne tot întreba «și mergem astăzi cu voi? mergem astăzi cu voi?». Dar sunt multe vizite obligatorii înainte, trebuie să te duci de mai multe ori”, explică mama copiilor.
Până la finalizarea procesului de adopție cei doi soți au făcut nenumărate vizite în satul din Mureș unde locuiau copiii. Și, deși le-ar fi plăcut să se vadă mai des, distanța nu le permitea asta. Iar regulile sistemului nu permiteau ca cei doi copii să fie luați și duși – nici măcar în vizită – la Brașov, ca să își vadă viitoarea casă. „O astfel de vizită ne lua cel puțin o zi întreagă. Am fi vrut să îi aducem să vedem dacă le place la noi acasă, dar nu ne-au permis. Mi s-a părut cam strictă această regulă. Deja formasem o relație cu ei, dar ne duceam și nu puteam decât să îi luăm să îi ducem la o înghețată”, spune Modesta Peralta Sosa.
Primele tatonări. Ciorbița de vită
Pe măsură ce trecea timpul, cei doi soți își doreau din ce în ce mai tare să îi poată duce acasă, la Brașov. Și, au reușit să facă acest lucru chiar înainte de finalizarea adopției, cu un permis special primit de la asistenții sociali din Mureș. „Adevărul este că la început eram doi necunoscuți cu doi necunoscuți. Și uneori se simțea că gesturile lor erau un pic forțate. «Te iubesc, te iubesc, te iubesc!», spuneau copiii, dar o făceau pentru că își doreau neapărat să plece, să fie luați de acolo. Cu timpul, i-am învățat că nu trebuie să spună ceea ce cred că vreau eu să aud. De exemplu, ne duceam la un restaurant și îi întrebam «ce vrei tu de mâncare?». Răspundeau «ce vrei tu?». Și eu spuneam din nou «ce vrei tu, nu ce vreau eu!»”.
Cu lacrimi în ochi, Modesta povestește despre prima dată când au ieșit la restaurant împreună cu copiii. Micuții au mărturisit că nu mâncaseră niciodată carne de vită. Nu știau ce gust are. „Le-am luat atunci o ciorbiță de vită și le-a plăcut la nebunie!”, spune mama lor.
Când au ajuns pentru prima dată acasă, copiii au fost foarte fericiți. Și au vorbit cu toții despre cum avea să se schimbe viața lor, a tuturor. Chiar și casa avea să se schimbe. Acum, familia se află în toiul renovărilor, pentru că fetița este deja mare și copiii nu mai vor să împartă aceeași cameră. „El e un «bărbat» de-acum!”, se amuză Peralta Sosa. „Ea vrea să se poarte și să se îmbrace ca mine. Iar Andres vrea să fie ca tati: merge ca el, și își pune cămașă și vrea cravată ca tati”.
„Trebuie să fii foarte cuminte! Dacă nu, ne dau înapoi!”
Acomodarea copiilor în sânul familiei a fost „ca un zig-zag”, așa cum mărturisește mama adoptivă, cu momente foarte bune, dar și cu momente mai dificile. „Trebuie să fii pregătit emoțional pentru toate când adopți. Îi auzeam cum vorbeau între ei și Carla îi spunea fratelui său: «trebuie să fii foarte cuminte pentru că dacă nu, ne dau înapoi!». Pentru că el era mai mic și făcea lucruri cum fac copiii mici… iar ea îl tot avertiza să fie cuminte ca să nu îi dăm înapoi. Îi era tare frică și îi transmitea și lui această teamă”, își amintește ea.
Dar încet, încet copiii au căpătat încredere, chiar dacă la început păreau foarte temători. „Mâncau repede. Mâncau chiar foarte repede, impulsiv, pentru că probabil le era teamă că se termină mâncarea sau că n-o să mai primească. Probabil se gândeau «Hai să mâncăm acum bine, că dacă ne dau înapoi, cine știe când mai mâncăm?», povestește întristată Modesta.
Relația cu mama – de la gelozie la iubire
Mai ales în primele luni de la definitivarea adopție, copiii au avut nevoie de mult sprijin emoțional și de atenție. „Aveau nevoie de iubire foarte mare. Aveau nevoie de mine. Mai ales Andres mă îmbrățișa și-mi spunea «ce bine că am o mamă acum!». Și Carla îmi spunea astfel de lucruri, dar era un pic mai rezervată, mai vigilentă. Cred că era vorba și despre altceva: pe mine mă vedea ca pe o mamă, dar mă vedea și ca pe o persoană care s-a băgat în viața lor. Pentru că ea a fost «mama» frățiorului său. Chiar dacă era micuță, avea grijă de el, de tot ceea ce îi trebuia. Și, atunci când îl vedea venind mereu la mine (căci am stat în concediu de maternitate cu ei doi), cred că a intervenit și un fel de gelozie, simțea că și-a pierdut ea «rolul de mamă»”, explică Peralta Sosa. „Dar a început, încet-încet, să vadă cum stau lucrurile. Iar eu o tot încurajam să își vadă de copilărie: «Du-te și joacă-te!», îi spuneam, «Joacă-te, că și tu ești copil!». Din fericire acum se joacă singuri, nu mai trebuie să spun toate astea”, povestește cu bucurie Modesta Peralta Sosa.
„Mai bine să mă mănânce animalele!”
Așa cum era de așteptat, relația s-a construit în timp, cu multe urcușuri și coborâșuri. A fost nevoie de multă empatie, de terapie sau, pur și simplu, de momente în care să îi țină pe copii în brațe și să îi asculte. Au fost și momente în care cei doi copii au avut întrebări despre lipsa relației „de sânge”. „«Tu nu m-ai avut în burtica ta!», spuneau copii. Și am răspuns «Nu, dar asta nu are importanță. Important e că ești cu noi acum!». «Și nici tata nu e tatăl meu, nu m-a făcut el!». «Așa e, nu te-a făcut el, dar Dumnezeu te-a făcut pentru noi»”, răspundea cu blândețe Modesta.
Deși Carla era mai mare, a fost cea care s-a deschis mai greu în fața părinților. Dar au venit – la timpul lor – și discuțiile „grele”. „Prima dată când s-a deschis așa de mult, eu a trebuit să-mi înghit nodul din gât, să fiu stabilă și să nu spun nimic. Mi-a spus «Dacă vine mama care m-a făcut pe mine, eu mă duc pe munte. Nu vreau să o văd. Mai bine să mă mănânce animalele!»”, își amintește cu lacrimi în ochi Modesta Peralta Sosa. „Eu am rămas neclintită, am chemat-o în brațele mele și am stat așa în liniște. Foarte silențios a fost momentul. Eu am rămas în tăcere, așa cum am învățat în viață – să ascult.”
„Mama Modesta” și „tata Dragoș”
Am întrebat-o pe Modesta când s-au depășit complet barierele emoționale, când le-au spus prima dată copiii „mama” și „tata”. „Prima dată am fost «mama Modesta» și «tata Dragoș», mărturisește ea. „Nici nu aveau cum să ne spună din prima, pentru că nu știau încă dacă e adevărat, nu erau convinși, se întrebau încă dacă vor rămâne la noi”. Și cam după patru luni, după ce lucrurile s-au mai așezat și s-au mai reglat emoțional s-a ajuns la „mama” și „tata”. „Acum îmi spun «mama», «mămică», «mami», depinde ce vor! (râde). Când vin la mine și spun pe un ton alintat «mămica», eu îi întreb deja amuzată și suspicioasă «Ce ai făcut? Sau ce vrei să îmi ceri?»”, povestește mama copiilor.
Tantrumuri, logopedie, nutriție
Și Andres s-a confruntat cu o serie de probleme în perioada de acomodare. Pentru o vreme s-au confruntat cu episoade frecvente de tantrumuri, dar ușor, ușor, lucrurile s-au așezat pe un făgaș normal. În plus, cel mic a trebuit să meargă o vreme la logoped. „Nu se înțelegea aproape deloc ce vorbea. Carla era, uneori, nevoită să «traducă» ceea ce spunea frățiorul său. Dar acum vorbește bine. Și vorbește mult!”, se amuză mama lui.
Pentru o vreme, Carla și Andres au avut și probleme legate de nutriție. Refuzau multe dintre felurile de mâncare pe care le primeau la masă. Așa că Modesta le-a propus să încerce „mâncăruri fără nume”, ca într-un joc. Și le aducea la masă mâncare cât mai atractivă, frumos așezată pe farfurii și mâncau fără să știe ce mănâncă. „Mâncau de toate și apoi întrebau «Ce a fost asta? A fost tare bun!» și le răspundeam «Pâine de casă cu brânză». Și nu le venea să creadă, pentru că ei spuneau dintotdeauna că nu le place deloc brânza: «Nu, asta nu e brânză, n-are cum să fie brânză!». Nu știu ce mâncau ei înainte, nici nu mai are importanță acum…”, spune mama lor. „Bine că acum le place totul, mănâncă orice în afară de piftie și ciorbă de burtă!” (râde).
În plus, au scăpat și de dependența de dulciuri căpătată în mica copilărie prin casele cu asistenți maternali. Și sunt „la regim” de tehnologie. Cei doi soți, deși mărturisesc că nu sunt anti-tehnologie, le-au impus reguli sănătoase pentru orele petrecute la televizor sau pe tabletă.
Copiii s-au integrat foarte bine la școală, deși au avut de recuperat anumite lacune. „Au prieteni, sunt veseli și deschiși, îmi povestesc tot ce li se întâmplă la școală, ce prieteni își fac. Carla nu se descurca prea bine cu matematica, era în clasa a IV-a, dar avea goluri mari și ne-am luptat să recupereze”. Modesta se mândrește că cei doi copii ai săi citesc mult și fac sport: Carla – baseball și amândoi merg la înot.
- CITEȘTE ȘI: Povestea adopției unor tripleți de către o asistentă maternală. ”Nu-mi pot imagina viața fără ei”
Integrarea în familia extinsă din Republica Dominicană
Modesta Peralta Sosa provine dintr-o familie numeroasă, cu 9 copii, aflată în Republica Dominicană. Anul trecut, cei doi copii adoptați au călătorit acolo cu părinții lor pentru a-și cunoaște întreaga familie. I-au așteptat la aeroport 17 persoane!
„Le-a plăcut așa de mult acolo încât au plâns când am revenit în țară. Ar fi vrut să rămânem acolo și să mergem mereu la plajă”, spune mama copiilor. S-au integrat foarte bine în familia mamei și fac eforturi să învețe spaniola. „Când am fost acolo a trebuit să vorbească, n-aveau încotro: acolo nimeni nu vorbește româna. Le mai pun câteodată desene animate educative în spaniolă. Și prin casă mai vorbesc cu ei, când gătesc de exemplu: «Ahora ponemos espinacas. Ahora comemos carne» (Acum adăugăm spanacul. Acum mâncăm carne. n.r.). Îi învăț câteva cuvinte de bază. Și îi interesează să învețe pentru că vorbesc des cu verii de acolo, iar sora mea vine la noi aproape în fiecare an. Noi mergem mai rar, pentru că patru bilete de avion costă foarte mult”, mărturisește Modesta Peralta Sosa.
Cei patru se simt foarte bine împreună și păstrează tradițiile din țara natală a mamei sau își construiesc propriile tradiții. „Și eu și soțul meu suntem mari amatori de grătar. Imediat ce se încălzește ieșim în curte și încingem grătarul. Mai ales sâmbăta. Sunt momente frumoase pe care le petrecem împreună la masă. La fel de mult iubim Crăciunul. Eu respect cultura și tradițiile din Republica Dominicană, pentru noi este o mare sărbătoare. Împodobim bradul în ultima săptămână din octombrie – așa e la noi -, și e mare competiție între familii pentru a împodobi cel mai frumos brad. La noi în casă bradul rămâne împodobit până la Sfântul Ion (în România), la noi, în Republica Dominicană, până de Ziua Regilor”.
Ce au învățat de la copii
De patru ani, de când sunt părinți, Modesta și Dragoș au învățat foarte multe lucruri despre ei înșiși, despre copiii lor, despre ce înseamnă să fii părinte. Ce au învățat alături de Carla și Andres? „Răbdarea. E nevoie de foarte multă răbdare. Tot ei ne-au învățat să facem economie și să fim responsabili. Înainte călătoream foarte mult. Acum avem alte priorități: avem meditații, avem terapia, școala și alte lucruri care au devenit prioritare”, mărturisește ea.
Cei doi soți au fost foarte uniți, încă de când s-au cunoscut. Dar acum, rolul de părinți i-a unit și mai tare, pentru că „lucrează” împreună și se pun de acord în ceea ce privește educația și creșterea celor doi copii ai lor. „Am mai învățat compasiunea de la copiii mei. Eu nu vin dintr-o familie bogată, dar nu am avut nevoie de nimic când eram mică și când vezi copiii care au trăit așa cum au trăit copiii mei, te gândești «Doamne, ce viață dură!»”.
„Indiferent ce scrie în dosarul copilului, multe probleme sunt rezolvabile”
Modesta și-ar dori ca sistemul de adopții din România să continue să fie promovat și să fie cât mai accesibil părinților. Mai ales când vine vorba despre copiii greu adoptabili, îi încurajează pe părinți să fie deschiși la minte. „Trebuie să știe că un copil se poate educa. Unui copil îi trebuie iubire, răbdare, atenție… E nevoie de mult sprijin emoțional ca să treacă peste problemele și traumele pe care le au”, spune mama Carlei și a lui Andres. În plus, ca medici și ca părinți adoptatori, cei doi părinți avertizează asupra faptului că, indiferent ce scrie în dosarul copilului greu adoptabil, multe probleme sunt rezolvabile cu terapie și sprijin. Și încurajează autoritățile să facă mult mai clar distincția între limitările fizice sau emoționale recuperabile ale copiilor și problemele de sănătate, cazurile de retard sau alte afecțiuni grave. „Pe parcursul procesului de adopție, vorbeam cu o doamnă psiholog care ne-a spus că, uneori, deși în acte este semnalat «retardul», în cazul unor copii acesta nu este diagnosticul corect. Pur și simplu acel copill nu a primit destulă atenție și are anumite întârzieri de dezvoltare pentru că nu a fost stimulat emoțional și intelectual cât a avut nevoie. Dar asta nu înseamnă că acel copil are probleme biologice.”
Ascultați mai jos povestea adopției celor doi frați, într-un video realizat de Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție:
Poveștile de adopție nu sunt toate cu zâne, dar, în marea lor majoritate, au un final fericit. Prin Campania editorială „Adopția schimbă destine”, desfășurată de Totul Despre Mame începând din 2024, prezintă informații actualizate despre procedura de adopție, povești ale unor familii care au adoptat și interviuri cu specialiști despre provocările cu care se confruntă atât părinții adoptivi, cât și copiii lor. Ne dorim ca, prin această campanie, copiii care nu au putut fi crescuți de părinții care le-au dat viață să-și găsească familii noi, care să le ofere un „acasă”. Dacă vrei să ne spui și tu o poveste de adopție, scrie-ne pe contact@totuldespremame.ro.
