Ioana (Janka) Szántó are 26 de ani, locuiește în Sfântu Gheorghe și lucrează la Direcția de Protecție a Copilului Covasna. O parte dintre copiii de care se ocupă au avut același start în viață ca al ei: au fost abandonați. Și pentru că știe cât de important este pentru ei să primească șansa de a avea o familie, a decis să-și spună propria poveste și să-i încurajeze astfel pe cei care ezită în privința adopției. Ioana a fost abandonată la naștere în maternitatea din Timișoara și adoptată la 5 luni de o familie din Sfântu Gheorghe. La 20 de ani, simțind că o bucată importantă din puzzle-ul trecutului ei lipsește, a pornit pe urma părinților biologici. A făcut-o din curiozitate, după ce a simțit că toată furia și supărarea pentru faptul că au părăsit-o s-au topit.
„Cred că este important ca oamenii să cunoască experiențele reale ale copiilor adoptați, dar și ale celor care adoptă, pentru a demistifica acest proces și pentru a încuraja mai mulți oameni să ia în considerare adopția”, ne-a scris Ioana, rugându-ne să-i publicăm povestea. „Dacă am da voce experiențelor noastre, viitorii părinți și copiii care așteaptă adopția ar putea înțelege că nu trebuie să le fie rușine. Că nu e nimic în neregulă cu ei, ci pur și simplu așa este viața.
În rândurile de mai jos, publicăm povestea Ioanei Szántó, așa cum a fost scrisă de ea:
„Părinții mei și-au dorit să adopte o fetiță, iar pentru că în județul Covasna nu au găsit, au ajuns, prin intermediul unei fundații, la Timișoara, unde mă aflam eu. Aveam 5 luni când m-au luat acasă. Eram foarte mică și foarte bolnavă, însă ei m-au vindecat atât fizic, cât și sufletește. Demersurile au început în primăvara anului 1998, iar în octombrie 1998 eram acasă. Așadar, nu a trebuit să aștepte ani de zile. Au petrecut o săptămână la Timișoara, iar în acest timp m-au vizitat de câteva ori la orfelinat, s-au ocupat de mine, m-au hrănit, m-au schimbat și au petrecut timp cu mine. Ulterior, timp de doi ani, a avut loc urmărirea: au venit reprezentanți de la Protecția Copilului care, periodic, au evaluat evoluția mea și starea mea psihică, pentru că era important să fiu bine, să fiu într-un loc bun.
Lebăda din Rățușca cea urâtă
Am știut de mică faptul că sunt adoptată. Ca să-mi fie mai ușor să-mi accept situația, părinții îmi spuneau frecvent povestea Rățușca cea urâtă. Metaforic, eu eram lebăda care s-a amestecat printre rațe și, deși a trebuit să-și găsească loc într-un alt cuib, a primit nu doar o casă, ci un adevărată cămin, o adevărată familie. «Tu ești a noastră și vei rămâne a noastră pentru totdeauna» – această frază, pe care părinții mei o repetau în legătură cu povestea, m-a ajutat să trec peste multe dificultăți și gânduri chinuitoare, mi-a oferit siguranță.
Părinții mei nu au ascuns faptul că sunt adoptată, s-a știut acest lucru atât la grădiniță, cât și la școală. Dacă, uneori, aveam probleme comportamentale la școală, profesorii erau tentați să explice că motivul era că sunt adoptată. Un lucru greșit! Faptul că cineva este adoptat nu înseamnă că va fi diferit, mai ciudat, mai zgomotos sau mai greu de gestionat; cele două nu sunt corelate. Natura umană și personalitatea se formează dintr-o combinație de influențe ereditare și de mediu: mi-am moștenit temperamentul de la părinții mei biologici, dar educația a fost cea care m-a îndrumat în viață. Aici am crescut, aici am învățat să înțeleg și să interpretez lumea.
- CITEȘTE ȘI: Relația cu un copil adoptat. Psiholog: „El nu are nevoie de un părinte perfect, ci de un părinte rezistent”
În adolescență, mi-a fost rușine de situația mea
În copilărie, s-a întâmplat să fiu tachinată de colegii mei pentru că nu eram crescută de familia mea biologică. Din cauza aceasta, m-am închis în mine, i-am cerut mamei mele să nu mai vorbim despre faptul că am fost adoptată, să mă lase să decid eu cu cine vreau să împărtășesc asta. Mi-a respectat dorința, iar pe măsură ce am crescut, doar membrii familiei și prietenii foarte apropiați știau că sunt adoptată. A fost o perioadă în care mi-era rușine de situația mea. Aceasta s-a amplificat în adolescență, pentru că atunci, dacă ești diferit, înseamnă că ești ciudat.
Aceste bariere interioare s-au destrămat atunci când am fost capabilă să mă deschid față de prietenii mei și am putut vorbi din nou despre situația mea. Mai târziu, am realizat că nu este o rușine, ci un lucru fantastic: sunt privilegiată, pentru că, în ciuda faptului că nu am fost dorită de familia mea biologică, au venit doi oameni care au dorit să mă aibă mai mult decât orice, mi-au oferit o șansă și încredere și m-au făcut om.
Întotdeauna m-a interesat acest subiect, am întrebat adeseori părinții mei despre trecutul meu. Ei au fost deschiși; de câte ori am întrebat, am primit răspunsuri, desigur, întotdeauna adaptate vârstei mele. Privind înapoi, sunt recunoscătoare că mama mea nu a vorbit niciodată urât despre familia mea biologică și nu m-a incitat împotriva. Întotdeauna îmi spunea că sigur au avut un motiv pentru care nu au putut să mă păstreze și să mă crească, așa că m-au lăsat, în speranța unei vieți mai bune. Cuvintele mamei mele m-au liniștit, am acceptat că familia mea biologică a dorit doar ce e mai bun pentru mine și că atât au putut să-mi ofere.
Am bătut la ușa Protecției Copilului și le-am spus că îmi caut mama
Pe măsură ce timpul a trecut, am devenit din ce în ce mai curioasă în legătură cu trecutul meu și cu părinții mei biologici. Mi-am dorit să primesc răspunsuri la întrebările pe care le aveam, să mă întâlnesc față în față cu oamenii care mi-au dat viață, dar m-au abandonat. Mama mi-a arătat primul meu certificat de naștere, care conținea numele mamei mele biologice, dar, în ciuda căutărilor pe internet, nu am găsit-o. Am închis acest subiect în mine timp de câțiva ani, dar, la 20 de ani, curiozitatea a început din nou să mă frământe și, de această dată, nu am mai lăsat-o deoparte. Am bătut la ușa Protecției Copilului din Sfântu Gheorghe, am spus că sunt un copil adoptat și că îmi caut familia biologică. M-au primit cu mare bucurie, au reacționat cu entuziasm, deoarece cazurile de acest fel sunt rare.
Mi s-a spus de la început că va fi un proces lung; la începutul primăverii am comunicat că am nevoie de informații, iar răspunsul a venit la sfârșitul toamnei. În România, datele de adopție sunt confidențiale. Părintele nu poate căuta copilul dacă a renunțat la el; totuși, copilul poate căuta familia biologică după vârsta de 18 ani, sau mai devreme, dacă există un motiv întemeiat, de exemplu, dacă este tratat pentru o boală genetică. Inițial, am aflat doar numele complet și data nașterii mamei mele biologice, precum și adresa la care stătea când m-a lăsat în orfelinat.
Am găsit-o pe mama pe Facebook, iar autoritățile mi-au confirmat că e ea
A urmat o perioadă de liniște de câteva luni. Eram studentă, în sesiune, iar într-un moment de oboseală, am început din nou să răsfoiesc internetul și am tot căutat, până am găsit o pagină care relata că o femeie cu numele mamei mele biologice s-a căsătorit cu un bărbat din Germania. Am pornit pe această pistă: am căutat bărbatul pe Facebook și am dat peste mama mea biologică. A fost o mare surpriză: am răsfoit toate pozele, am încercat să îmi fac un arbore genealogic și căutam asemănări. Dar nu i-am cerut prietenia.
Între timp, am primit și un răspuns oficial din București, care mi-a confirmat că mama biologică locuiește în Germania și nu a mai născut alți copii în afară de mine. O vreme nu am mai căutat-o. Era suficient să știu că femeia pe care am găsit-o pe Facebook este aceeași despre care vorbeau autoritățile din București. Mama mea biologică. Apoi, fiind adepta impactului dramatic, am felicitat-o printr-un email de ziua ei: i-am povestit despre mine, am menționat că sunt studentă, am descris cum mi s-a desfășurat viața. Am atașat și fotografii cu mine și părinții mei.
La scurt timp, am primit răspuns. Era foarte fericită că i-am scris, a spus că este încântată și că va lua legătura imediat cu tatăl meu biologic. Am fost surprinsă. Te aștepți să îți apară mama biologică, dar de obicei șansele ca tatăl să revină sunt destul de reduse. Am continuat să ne scriem din când în când. La scurt timp, am primit un mesaj pe WhatsApp de la tatăl meu biologic. Mesajele lui erau pline de amabilitate și reținere, era curios și interesat. Niciunul dintre ei nu a fost insistent.
Vorbea mult, la fel ca mine
După câteva luni, mama biologică a adus în discuție ideea unei întâlniri; eu eram studentă, așa că ne-am întâlnit la Cluj, împreună cu bunicii mei biologici. A fost o senzație ciudată să stai față în față cu femeia care ți-a dat viață și care apoi a renunțat la tine. Am fost mai emoționată decât înaintea oricărei întâlniri. Nu știam la ce să mă aștept, aveam sentimente ciudate în suflet. Acestea s-au risipit imediat ce ne-am întâlnit. M-a așteptat în centrul orașului; când am văzut-o, am știut imediat că este ea. Zâmbea, iar când m-am apropiat de ea, m-a pupat și m-a îmbrățișat. Ne-am așezat într-o cafenea și am vorbit mult, despre diverse subiecte. Am constatat că vivacitatea mea i-o datorez, vorbea mult, la fel ca mine. A adus și un cadou, o pereche de cercei din aur, pe care îi port adesea. Sunt frumoși și discreți.
Nu a trebuit să o întreb nimic, mi-a povestit ea. Am aflat cât a suferit înainte să vin pe lume și că și-a dat seama că este însărcinată doar atunci când am început să mișc. A spus că nu a avut niciodată menstruație regulată, așa că nu și-a dat seama de starea ei. De asemenea, a ieșit la iveală că sunt un copil născut din dragoste, însă tatăl meu biologic avea o familie atunci când ei doi s-au îndrăgostit. A vorbit și despre faptul că are doi frați, iar bunica mea biologică are șapte dar, în ciuda dimensiunii mari a familiei, nu a fost nimeni care să mă primească. Familia din partea mamei era una cu soartă grea, majoritatea erau săraci, fără condiții adecvate pentru un bebeluș. Oameni simpli, care se întrețin prin muncă manuală, nimeni nu a învățat în familie. Ea susținea că acesta a fost motivul pentru care a decis să renunțe la mine – nu ar fi putut să mă crească în astfel de condiții.
Dragostea m-a transformat dintr-un copil abandonat într-un suflet înfloritor
În timpul întâlnirii noastre, am aflat că aveam 4 ani când ea, mama mea biologică, i-a contactat pe părinții mei și a cerut o fotografie cu mine. Fotografia o avea la ea, era șifonată, se vedea că a purtat-o mult. Era ultima informație pe care o avea despre mine. În timp ce discutam, a repetat adesea că regretă foarte mult decizia ei, dar că nu ar fi putut să mă păstreze. Am liniștit-o, i-am spus că pentru mine a fost cea mai bună decizie posibilă, pentru că am ajuns într-un loc foarte bun. Îi sunt recunoscătoare, știu că am ajuns la locul cel bun, unde dragostea și îngrijirea m-au transformat dintr-un copil abandonat într-un suflet înfloritor, înconjurat de familie și speranță.
Deși întâlnirea a fost una extrem de importantă, nu m-a impresionat emoțional atât de mult pe cât mă așteptam. Ei au rămas aceiași oameni străini care au fost și până atunci. După atâția ani, nu poți să te identifici pur și simplu cu familia ta biologică. În 2021 l-am cunoscut și pe tatăl meu biologic. Am petrecut împreună 5-6 ore, am vorbit despre diverse lucruri. La început își frământa mâinile, mă privea cu admirație, era jenat. Mi-a spus că semăn cu mama mea în tinerețe și a vorbit despre cum am moștenit părul, ochii și sprâncenele de la sora lui. M-am bucurat că, în sfârșit, semăn cu cineva! A recunoscut că a fost o greșeală din partea lui să aibă o aventură și am aflat că am doi frați mai mari. Când am depășit subiectele mai incomode, a început o adevărată conversație tată-fiică, despre viață, căsnicie, divorț, nou partener de viață și multe altele. De atunci, ne-am mai întâlnit de câteva ori și ținem legătura prin convorbiri telefonice și mesaje.
Nu a fost ușor să accept că nu am fost dorită
A fost benefic pentru dezvoltarea mea personală că i-am cunoscut. Dar întâlnirile au fost precedate de munci interioare serioase; am muncit mult pentru a putea procesa și accepta răspunsurile atunci când va veni timpul. Și, ceea ce este cel mai important, să pot să îi iert pentru că m-au părăsit. Nu a fost ușor să accept că nu am fost dorită. Când am simțit cu adevărat că nu am în mine furie, supărare, ci doar o simplă curiozitate, atunci am știut că pot să-i caut. Furia față de părinții biologici este o reacție naturală a copiilor adoptați, lucru pe care îl știu personal de la tinerii aflați în situații similare. Toți spun că nu sunt curioși de părinții lor, doar vor să știe cine sunt, eventual i-ar privi de la distanță, dar nu ar putea să vorbească sau să-i ierte.
După ce i-am cunoscut, nu a fost nevoie să-mi redefinez identitatea, nu am trecut printr-o criză de identitate. Curiozitatea mea a fost satisfăcută, știu cui datorez viața, știu de ce au renunțat la mine. Dar asta nu a dus la o ruptură în viața mea. Dimpotrivă, mă simt norocoasă: mi-am întins mâna și am găsit o altă mână. Nu am mai primit respingeri, răspunsuri negative. Chiar dacă nu îi consider părinții mei, prin ei mi-am găsit rădăcinile. Mă simt privilegiată pentru că, în sfârșit, trecutul meu a prins contur.
Mi s-a spus Janka toată viață. După ce l-am cunoscut pe tata, Ion, mi-am acceptat numele din buletin: Ioana
A fost mai greu să ajung la o concluzie despre identitatea mea națională. Deși părinții mei biologici sunt români, eu am crescut în Țara Secuilor, înconjurată de cultura maghiară, ceea ce mă face să mă identific ca unguroaică. Sunt sigură că simțul meu lingvistic este un avantaj al acestei dualități: timp de cinci luni, în perioada mea foarte sensibilă, am auzit doar cuvinte românești și din acest motiv, mai târziu, limba română mi s-a părut ușor de învățat. Oficial, eu încă mă numesc Ioana. Acest nume l-am primit de la mama mea biologică și părinții mei nu au vrut să-l schimbe la adopție. Mama mea a simțit că trebuie să-l păstreze, pentru că alegerea numelui nu poate fi întâmplătoare. Totuși, de la început m-au strigat ”Janka”, așa mă și cunoaște lumea. În urma întâlnirii cu familia mea de origine, am descoperit că tatăl meu se numește Ion, motiv pentru care am primit numele Ioana. Cu timpul, am reușit să accept acest nume, simțindu-l ca o parte esențială a identității mele.”
Poveștile de adopție nu sunt toate cu zâne, dar marea lor majoritate au un final fericit. Prin Campania editorială ”Adopția schimbă destine”, desfășurată de Totul Despre Mame în vara 2024, am prezentat informații actualizate despre procedura de adopție, povești ale unor familii care au adoptat și interviuri cu specialiști despre provocările cu care se confruntă atât părinții adoptivi, cât și copiii lor. Ne dorim ca, prin această campanie, copiii care nu au putut fi crescuți de părinții care le-au dat viață să-și găsească familii noi, care să le ofere un „acasă”. Dacă vrei să ne spui și tu o poveste de adopție, scrie-ne pe [email protected].
