Până să fie adoptați, Marius și Răzvan au fost văzuți în fotografii și refuzați de 11 familii, doar pentru că sunt de etnie rromă. De patru ani au părinți, pe Cătălin și Alina, ambii foști jurnaliști. Cei doi frați au fost primii pe care softul sistemului de adopții i-a ales, iar alegerea s-a dovedit perfectă!
În 2020, pentru că viața așezase pentru ei bine și frumos toate piesele și doar una singură mai lipsea, Cătălin Bălan și Alina Bădălan au hotărât să adopte doi copii. Frați. Fără să pună multe condiții care să devină bariere. Nu conta dacă sunt băieți sau fete, blonzi sau bruneți. Nu era musai să fie bebeluși sau copii mici, doar să aibă până în 7 ani neîmpliniți. Și au făcut o înțelegere, de a-i lua pe primii pe care softul îi va găsi ca fiind cei potriviți pentru ei. Pentru acest pas, s-au sfătuit cu duhovnicul lor și au pornit cu gândul că nu vor merge nici la vânătoare de copii și nici să-i aleagă ca dintr-o vitrină.
„Nici noi n-am fost aleși”
„Nu am căutat copiii perfecți pentru că nici noi nu suntem perfecți”, spune acum Alina. Știa că dacă ar fi pornit pe drumul adopției având în minte un portret-robot al copilului și așteptări nerealiste ar fi putut căuta la nesfârșit. „Nici când naști propriul copil nu știi cum va arăta, nu știi ce culoare vor avea ochii lui, nu știi nici măcar dacă va fi sănătos. Nu alegem noi niciodată. Nici noi nu am fost aleși. Am venit pe lume așa cum suntem, și părinții noștri ne-au acceptat, ne-au crescut și ne-au iubit așa cum suntem noi. De ce ar trebui să avem niște alegeri distincte când adoptăm?”
Și ce dacă sunt de etnie rromă?!
Demersurile pentru adopție le-au început în decembrie 2020, iar în anul următor, la sfârșit de martie – adică peste doar trei luni –, deja țineau în mână certificatul de părinți adoptatori. Trei luni. Atât. Numai trei luni. Iar din acel moment lucrurile s-au întâmplat cu o viteză incredibilă. Au fost chemați la DGASPC să vadă primele fotografii cu copiii din sistem și a fost suficientă o singură privire ca să știe că cei doi băieți, frați, așa cum și-au dorit, care li s-au părut atât de frumoși, sunt copiii lor. Așa cum își vede orice părinte copiii. Le-au citit și dosarul. Da, erau de etnie rromă. Și ce dacă?! Oricum Cătălin este brunet, are tenul măsliniu, și nu o dată oamenii i s-au adresat în limba engleză crezând că este de prin țările arabe. Îl amuză teribil lucrul asta. Iar Alinei chiar i-a plăcut că băieții sunt de etnie rromă, pentru că „au ceva ce noi nu avem și primești de la ei ceva ce tu nu ai în ADN-ul tău”. Luna următoare, în aprilie, deja mergeau în vizită, să-i vadă cu ochii lor… „Nu înțeleg de ce spun oamenii că durează mult procedura. Dacă îți iei trei zile libere, strângi actele, depui și dosarul. Nu să pregătești documentele e greu, greu este după ce adopți și te trezești părinte peste noapte.”
Însemnați cu pecetea iubirii
La prima întâlnire, băieților li s-a spus că vor veni în vizită doi prieteni, dar Marius, cel mare, care mai avea două luni și împlinea 7 ani, a simțit cumva că e ceva mai mult de-atât. Când Cătălin și Alina au intrat în camera în care se aflau, băieții erau veseli, se jucau într-un colț, înconjurați de jucării. Cel mic, Răzvan, care avea atunci 4 ani, le-a făcut primul cu mâna, apoi și Marius. Răzvan avea o ștampilă cu forma inimii, și fără să stea mult pe gânduri s-a apropiat și le-a ștampilat mâinile celor doi „prieteni” pe care îi vedea pentru prima dată.
Prima lor întâlnire, la exact ora la care s-a produs, a rămas imortalizată în fotografia pe care Cătălin a făcut-o mâinii sale ștampilate cu două inimi, în care se vede și ceasul. La următoarea întâlnire Marius i-a întrebat dacă vor fi familia lui, iar în luna iulie (a aceluiași an!) erau deja ACASĂ.
Numai o săptămână au fost „Alina” și Cătălin”, după care au fost „mamă” și „tată”. În numai jumătate de an, din decembrie 2020 până în iulie 2021, patru vieți s-au schimbat profund, total, s-au adunat inimă lângă inimă și au devenit o familie completă. O familie în care au trebuit mai întâi să se obișnuiască unii cu alții, să se armonizeze, să își cunoască nevoile. Iar un copil adoptat are multe nevoi: și emoționale, și de afectivitate, și de conexiune.
Un copil adoptat are nevoie de dragoste, înainte de orice. Cătălin chiar spune că un copil adoptat e ca o sugativă și vrea de la tine mai mult decât îți imaginezi tu că ai de dat. Vrea tot. Pentru că sunt multe goluri de umplut. Iar când sunt doi frați, este și concurență sub acest aspect. Practic, părintele are de gestionat trei relații: relația cu fiecare dintre ei și relația dintre ei doi, care este și cea mai grea de gestionat.
Conexiunea emoțională, elementul de bază în educație
Alina spune că a fi părinte nu e nici știință, nici artă, este o combinație între cele două. „Noi încă învățăm să fim părinți, în fiecare zi. Învățăm împreună. Ei învață cum e cu părinți, noi învățăm cum e cu copii. Am început cu terapie, am fost la psiholog și noi, și copiii. Mie mi se pare că indiferent că ai copii adoptați sau biologici, dacă vrei să îmbunătățești ceva, primii care trebuie să meargă la terapie sunt părinții, nu copiii. Copilul tu îl reglezi, din ce ești tu, din cum ești tu. Am învățat câte ceva la terapie, dar am început să studiem metode de parenting. Am descoperit, însă, că niciuna nu ni se potrivește, nici nouă, nici copiilor. Suntem cumva la mijloc, facem o combinație între parentingul tradițional și cel modern. N-avem un stil de educație total liber și total permisiv, dar nici foarte rigid, cum a fost crescută generația noastră. Asta ni se potrivește nouă cel mai bine, să fim la mijloc, între cele două stiluri de parenting. Autoritate combinată cu blândețe – ceea ce de altfel visează toți părinții -, dar cred că cel mai mult au nevoie de conexiune emoțională. Fără asta, tu ca părinte nu poți face nimic. Iar când, ca părinți, nu mai avem soluții, avem o autoritate morală la care ne raportăm și pe care le-o scoatem copiilor în față: credința și Dumnezeu.”
Timpul petrecut în familie e cea mai bună terapie
Marius are acum 10 ani iar Razvan 7 și sunt o bombă de energie. O bombă care explodează atunci când merg la casa familiei de lângă București. Unde, deși este destul spațiu să-și consume energia, este tot insuficient pentru ei. Unde și-au făcut prieteni de vârsta lor, unde se joacă toate jocurile posibile, unde bat mingea, aleargă, se ascund, se întrec cu bicicletele sau trotinetele. Unde își trăiesc copilaria din care au pierdut câțiva ani până să vină în vizită „doi prieteni”, „Alina și Cătălin”, „mama și tata”. Acum sunt alți copii față de cei care erau în 2021.
Când i-au luat acasă, Marius avea 7 ani și nu știa culorile. Când au vorbit despre Moș Nicolae a întrebat „Cine mai e și ăsta?” Nu vorbea corect și avea un vocabular foarte sărac. A recuperat mult, iar acum decalajul față de alți copii de vârsta lui nu mai este așa de mare. A făcut un an și jumătate terapie comportamentală și prin joc, pentru că avea o nevoie acută. Dar, după cum spun părinții, cel mai mult l-a ajutat timpul petrecut în familie: vacanțele, excursiile, ieșirile la restaurant.
În schimb cel mic, Răzvan, îi surprinde neîncetat. Când a mers în clasa pregătitoare era singurul care știa deja să citească. A învățat literele la grădiniță și acasă a început să citească. L-a ajutat mult și faptul că era de față atunci când fratele lui își făcea lecțiile, asistat de părinți. Și, neîndoielnic, faptul că a stat mai puțin timp fără părinți decât Marius.
Și dacă nu există, rădăcinile pot fi cultivate
Copiii merg des în călătorii ca să descopere lumea, să cunoască tipologii de oameni, să-și deschidă și lărgească mintea, orizonturile. O dată pe an, merg în concediu cu familia extinsă, cu cât de multe rude se poate, ca să înțeleagă cum e cu gradele de rudenie și cu integrarea în viața de familie. Iar lucrul acesta le oferă structură și le formează rădăcini.
Gestionarea timpului, cea mai mare provocare
Este de așteptat ca viața părinților adoptatori să se schimbe brusc odată cu sosirea copiilor. Cât de mult? Mult! „Totul s-a schimbat. În primul rând, noțiunea de timp. Nu mai există. Timpul tău este doar cel în care ei nu sunt prezenți fizic. Te schimbi tu, devii mai responsabil, mai atent, cântărești mai bine unele lucruri, le dai mai multă greutate, te gândești mai mult în perspectivă, te proiectezi. A fi părinți a dat mai multă substanță vieții noastre. Dar în același timp totul devine mai greu. De exemplu, dacă înainte ne trezeam foarte ușor duminica să mergem la slujbă și nu întârziam niciodată, acum e o provocare să plecăm de acasă și să ajungem la timp. Suntem într-o continuă provocare de a gestiona în fiecare zi timpul astfel încât să ne ajungă pentru ei (niciodată nu ne ajunge pentru ei!) și apoi să ne ajungă și pentru joburile și proiectele noastre”, spune Alina.
Credința, ancoră și echilibru
Ce visuri și ce speranțe au Alina și Cătălin? Nici una, nici cealaltă. Își doresc doar ca băieții să își găsească echilibrul și să facă alegeri bune în viață. „Suntem creștini ortodocși practicanți, dar n-am fost mereu așa. Am devenit. Noi ne-am găsit ancora și echilibrul vieții acolo, în credință. Ceea ce îmi doresc pentru băieți este ca ei să nu abandoneze niciodată credința și tot timpul să se raporteze moral și emoțional la instanța divină, la Dumnezeu. Să privească în sus, să facă alegerile bune și să țină drumul drept. Iar dacă o mai iau uneori pe alături, să-și reconfigureze imediat traseul. Ca la Waze.”
Când știi, ca părinte adoptator, că ești cu adevărat părintele acelor copii cu fiecare fibră și celulă din corpul tău? Când te uiți la fotografiile în care sunteți doar voi doi, tu și partenera/partenerul tău, fotografiile de dinainte de a fi părinți, și găsești – ca Alina și Cătălin – că sunt niște fotografii triste pentru că nu sunt și copiii în ele. Și când liniștea din casă e apăsătoare, când simți că parcă nu mai ești tu în viața ta atunci când lipsesc de acasă pentru că au plecat într-un cantonament, într-o tabără. Atunci ești, fără tăgadă, părinte.
Poveștile de adopție nu sunt toate cu zâne, dar în marea lor majoritate au un final fericit. Prin Campania editorială ”Adopția schimbă destine”, desfășurată de Totul Despre Mame începând cu anul 2024, prezentăm informații actualizate despre procedura de adopție, povești ale unor familii care au adoptat și interviuri cu specialiști despre provocările cu care se confruntă atât părinții adoptivi, cât și copiii lor. Ne dorim ca, prin această campanie, copiii care nu au putut fi crescuți de părinții care le-au dat viață să-și găsească familii noi, care să le ofere un „acasă”. Dacă vrei să ne spui și tu o poveste de adopție, scrie-ne pe contact@totuldespremame.ro.
Poți citi și alte articole publicate în cadrul campaniei „Adopția schimbă destine”:
- Au adoptat o fetiță cu trecut traumatic și se pregătesc să o facă din nou. „Drumul e greu, dar satisfacția din ochii copilului e cel mai frumos cadou”
- Povestea Maiei, adoptată de o femeie singură, de 46 de ani: „La început, nu mai voia să meargă la școală, să nu râdă copiii de ea că are altă mamă”
- Mama a doi copii adoptați la 9 și 7 ani: „Dați o șansă copiilor mari! Sunt minunați!”
- Două surori din Vaslui au fost adoptate împreună. Mama: „Nu am sentimentul că le-am adoptat, ci că sunt făcute de noi”
- Adopția schimbă destine. Copii și părinți deopotrivă capătă o viață nouă. Una mai bună
- Relația cu un copil adoptat. Psiholog: „El nu are nevoie de un părinte perfect, ci de un părinte rezistent”
- Adopțiile în România: „Numărul de copii adoptați crește de la an la an și tot mai puțini copii au ajuns în grija statului”
- Adopția schimbă destine. Copii și părinți deopotrivă capătă o viață nouă. Una mai bună
- Adopțiile în România: „Numărul de copii adoptați crește de la an la an și tot mai puțini copii au ajuns în grija statului”
