În 16 ani de căsnicie, în casa familiei Moraru n-a fost să vină un copil. Liniștea îi apăsa tare pe amândoi. Fără plâns de bebeluș, fără râsete de copil, fără boacăne, fără emoțiile primei zile de grădiniță sau de școală. Chiar dacă gospodăria le era plină cu de toate, n-au mai răbdat atâta… sărăcie. Și-au zis că e vremea să schimbe lucrurile, iar în șase luni de la acea decizie au umplut casa cu trei fete, surori, cu vârste de 5, 9 și 10 ani. Trei fete din cei 6.000 de copii adoptabili câți există în Profilul Public al Copilului Adoptabil la nivelul întregii țări, care așteaptă, toți, un „acasă”.
Lăcrămioara și Dănuț Moraru au pornit pe drumul adopției cu gândul la doi copii mai mici de 5 ani. Au depus dosarul, au urmat cursurile, au obținut atestatul de părinți adoptatori. A venit și ziua în care au ajuns să cerceteze Profilul Public, să vadă fotografiile copiilor adoptabili. O singură privire a fost de ajuns. Amândoi au știut, în clipa în care au văzut fotografia celor trei fete, că sunt ale lor. Amândoi au exclamat în același timp: „Wow, ele sunt ale noastre!” Cele trei surori din Iași, care îi priveau din ecranul calculatorului, era scris să fie ale lor. Nu a mai contat planul lor inițial.
Au continuat totuși să se mai uite și la alte fotografii, la alți copii, să vadă dacă ce au simțit este real, însă decizia era deja luată. „Am fost uluită câți copii am văzut în lista de la Iași. Am plâns. Mă uitam la ei și parcă toți strigau după ajutor: «Ia-mă și pe mine! Ia-mă și pe mine!» Ziceam: «Doamne, de ce oare lumea asta nu se uită un pic, să vadă câți copii strigă după ajutor?! Măcar un copilaș să salveze…»” Ar trebui să se gândească toți la lucrul ăsta și să faca un bine. Nu îi condamn pe părinții care s-au lepădat de ei. Poate nu au avut posibilități, poate au fost anumite probleme. Dar noi, care putem salva, care putem face un bine, să dăm noi o mână de ajutor acestor copii!”, spune Lăcrămioara.
„Părinte e cine te crește, iubește, educă”
Degeaba le-au spus angajatele de la DGASPC să nu se pripească, să se mai uite, să se gândească bine. Ele le rămăseseră în minte. „Nu, ele, ele sunt fetele noastre!” a fost răspunsul. Și le-au „blocat” (procedură care dovedește intenția de a cunoaște copilul). Chiar atunci, la prima vizionare. Nu știu foarte multe despre cum au ajuns fetițele în sistemul de protecție, au aflat doar că proveneau dintr-o familie defavorizată. „Am discutat cu fetele de mai multe ori și ele au înțeles foarte bine că părinte e cel care te crește, te educă, te iubește și îți oferă un trai fericit”, a mai spus Lăcrămioara.
Din Iași, acasă, la Suceava
O vreme, cât cere legea, soții Moraru le-au vizitat pe fete în Iași, la familia unde stăteau. Le duceau jucării și erau fericiți să fie împreună. Fetele se prindeau cu mânuțele de gâtul lor și se jucau ore în șir. Pe atunci, le spuneau Dani și Lăcră, dar în sinea lor știau deja că le vor fi părinți. În mai 2023, fetele au ajuns definitiv în casa familiei Moraru, la Suceava. Din prima zi, natural, de parcă ar fi trăit de-o viață acolo, le-au spus „mamă” și „tată”. „Vecinii și-acum ne mai întreabă dacă fetele s-au acomodat. Le-am zis că fetele s-au acomodat de când au trecut pragul casei. Atâta timp cât copiii sunt foarte atașați de anumite persoane, atâta timp cât li se oferă dragoste, ei imediat se acomodează. Nici pentru noi n-a fost greu. Probabil și pentru că vreme de 16 ani ne-am dorit atât de mult copiii aceștia. Sunt dar de la Dumnezeu, sunt venite din cer. Sunt mândră tot timpul de ele: sunt fete cuminți, deștepte, învață foarte bine, sunt premiante. Și pe lângă toate astea, sunt și frumoase.”
„Noi o să mai plecăm de aici?”
A trecut mai bine de un an de la adopția definitivă, dar fetelor încă nu le vine să creadă că au părinți, care le iubesc ca pe ochii din cap. Încă îi întreabă: „Noi o să mai plecăm de aici?” Și Lăcrămioara le răspunde de fiecare dată, cu aceeași răbdare: „Nu o să mai plecați niciodată. O să rămâneți în casa asta pentru totdeauna. Să nu vă fie frică de lucrul ăsta!”
Copiii nu întotdeauna știu să spună că iubesc, dar o arată. „Poate mai am și eu câte o zi proastă – spune Lăcrămioara – și ele imediat mă simt. «Ce ai, mamă? Ți-e rău? Ești bolnavă? Ce-i cu tine?» Vor să vadă în casă tot timpul zâmbete, bucurie, armonie. Să nu mă vadă tristă. Eu încerc să ascund, ca să nu le transmit și lor, pentru că devin agitate, dar nu reușesc mereu.”
Dragoste și răbdare
Dănuț Moraru încurajează adopția copiilor mari și spune că, atâta timp cât așteptările sunt realiste, rezultatul nu poate fi decât minunat. „Noi am știut că dacă vom adopta copii mai mari, cu ei trebuie lucrat altfel. Și este normal. Pe copiii mai mici îi iei într-un fel, pe cei mai mari în altul. Dar n-aș vedea vârsta ca fiind un impediment, să nu poți modela un caracter frumos. Am înțeles că trebuie să schimbăm anumite lucruri. Știm la ce ne-am înhămat. Noi încercăm să le explicăm: «Uitați, lucrurile astea sunt așa, dacă faci așa, ajungi acolo.» Trebuie să stai de vorbă mult cu ei și să le explici. Dar nu este imposibil, și nici măcar dificil. Și copiii mari au nevoie de iubire, de o familie, de părinți care să le ofere afecțiune și să-i crească frumos. Nu dați înapoi din a adopta copii mai mari. Vreți bucurie în casă? Copiii sunt cei care o aduc. Acesta este sfatul pentru cei care încă nu sunt hotărâți să adopte și mai stau în așteptare.”
Lăcrămioara și Dănuț simt că de la venirea fetelor s-au schimbat mult, din multe puncte de vedere. „Am devenit amândoi mai responsabili, mai maturi. Dacă înainte luam lucrurile cu mai multă ușurință, acum stăm mai mult să analizăm totul, să le fie bine și copiilor, și nouă.”
A adopta trei surori înseamnă a împărți iubirea frățește
Deși viața de părinte se trăiește într-un permanent suspans, pentru că nu știi la ce să te aștepți în clipa următoare, soții Moraru continuă să creadă că este cel mai frumos lucru care li s-a întâmplat. La început fetele erau foarte unite, împărțind până și o bomboană. Acum, însă, mai duc uneori și războaie din pricina geloziei, pentru că fiecare își dorește dragoste și atenție. Adesea toate trei în același timp. Dar toate lucrurile acestea se vor așeza într-o bună zi, când vor înțelege că toate trei sunt foarte iubite, în mod egal, fiecare pentru felul ei de a fi. Și când vor înțelege pe deplin că nu vor mai pleca niciodată din casa care le-a devenit acasă, de lângă mama și tata.
Poveștile de adopție nu sunt toate cu zâne, dar în marea lor majoritate au un final fericit. Prin Campania editorială ”Adopția schimbă destine”, desfășurată de Totul Despre Mame pe toată perioada lunii iunie, vom prezenta informații actualizate despre procedura de adopție, povești ale unor familii care au adoptat și interviuri cu specialiști despre provocările cu care se confruntă atât părinții adoptivi, cât și copiii lor. Ne dorim ca, prin această campanie, copiii care nu au putut fi crescuți de părinții care le-au dat viață să-și găsească familii noi, care să le ofere un „acasă”. Dacă vrei să ne spui și tu o poveste de adopție, scrie-ne pe [email protected].
Poți citi și alte articole publicate în cadrul campaniei „Adopția schimbă destine”:
- Mama adoptivă a unei fetițe de 8 ani: „Încercăm să înțelegem fricile și rănile care au rămas în suflețelul ei, iar ea ne rasplătește cu iubire”
- După ani de luptă cu infertilitatea, soții Nichifor au adoptat doi frați, de care s-au îndrăgostit din prima clipă. „Acum știm ce înseamnă fericirea supremă”
- Mama a doi copii adoptați la 9 și 7 ani: „Dați o șansă copiilor mari! Sunt minunați!”
- Două surori din Vaslui au fost adoptate împreună. Mama: „Nu am sentimentul că le-am adoptat, ci că sunt făcute de noi”
- Adopția fraților refuzați de 11 familii. „Nu am căutat copiii perfecți, pentru că nici noi nu suntem perfecți”
- Adopția schimbă destine. Copii și părinți deopotrivă capătă o viață nouă. Una mai bună
- Relația cu un copil adoptat. Psiholog: „El nu are nevoie de un părinte perfect, ci de un părinte rezistent”
- Adopțiile în România: „Numărul de copii adoptați crește de la an la an și tot mai puțini copii au ajuns în grija statului”
