Nicoleta și Cătălin Palade au visat ani de zile la momentul în care un pui de om va deveni puiul lor. Au așteptat ani de zile să întâlnească fetița din visurile pe care și le construiseră secvență cu secvență. Și cum luna decembrie este o lună a magiei și-a bucuriei, atunci a fost să fie. În decembrie 2022.
Soții Palade aveau de cinci ani dosar depus pentru a adopta un copil. Cinci ani în care telefonul nu prea sunase să îi anunțe că s-a găsit ce căutau ei. E drept că în ultimul din cei cinci ani, pentru că avuseseră loc niște schimbări legislative, începuse, totuși, să mai sune. Dar la nicio întâlnire nu se apropiau de ceea ce căutau. Începuse să le slăbească nădejdea că își vor găsi copilul și că își vor împlini visul. Și asta pentru că visul lor le era foarte clar conturat în minte. Au fost îndârjiți și au așteptat.
”Am știut de la început că vrem o fetiță, chiar dacă toată lumea ne sfătuia să fim mai deschiși în privința asta și să acceptăm să vedem și un băiețel. Cu toate astea, noi ne imaginam cum va arăta, ce rochițe va purta, locurile pe care le vom vizita împreună, vacanțele în trei și aventurile care ne așteaptă”, spune Nicoleta.
Și telefonul, într-un final, a sunat
Cu puțin înainte de 1 Decembrie, când se pregăteau să plece într-o minivacanță cu familia, a sunat telefonul. Era ACEL telefon. Au fost anunțați că s-a găsit o fetiță în vârstă de șase ani, care este compatibilă cu ei și că pot merge să o vadă. Mai întâi s-au uitat la niște fotografii, dar erau destul de neclare. Vârsta fetiței era mai mare decât ceea ce își doreau ei, iar acest lucru i-a făcut să aibă rețineri. Dar cum multe povești frumoase încep cu ezitări și îndoieli, le-au învins și s-au dus să vadă fetița.
Era atât de comunicativă încât a condus toată întâlnirea
„Cu emoțiile la purtător și speriați de ce trăiam, chiar dacă așteptasem atâta timp acest moment, am ajuns la adresa asistentului maternal. Spre norocul nostru, era experimentat și a reușit să ne mai alunge din emoții. Cum am intrat în casă, a apărut pe ușă o fetiță veselă, cu un păr scurt, ondulat, ușor timidă, dar cu o privire iscoditoare. Fiind la prima vizită, noi trebuia doar să o observăm, să discutăm, fără să spunem care sunt intențiile noastre, ca să nu provocăm o altă traumă a abandonului în cazul în care nu continuam vizitele.”
Din clipa în care au văzut-o, s-au relaxat. Toate fricile, toate temerile, toate emoțiile au dispărut. Au întrebat-o cum o cheamă, au început să stea de vorbă și să afle ce lucruri îi plac. Nici n-a fost nevoie să caute subiecte de discuție, să scormonească în minte ce întrebări să-i pună. Aveau în fața lor un copil comunicativ, care a preluat comanda întâlnirii. Le-a arătat cu mândrie că a învățat să scrie și și-a scris numele pe hârtie, cu litere de tipar: REBECA. Apoi a desenat un peisaj pentru ei.
Între dorință și teamă
„Am plecat de la acea primă întâlnire bulversați, foarte emoționați și încărcați cu tot felul de stări. Știam clar că vrem să o mai vedem pe fetița aceea isteață și frumușică foc. Au fost momente grele și sentimente pe care nu le pot descrie. Începi să conștientizezi că viața ți se poate schimba. Ne doream acest lucru, dar ne și speria. Începusem să ne punem tot felul de întrebări: «Oare nu suntem prea blazați pentru a adopta un copil iute și cu atâta nevoie de afecțiune?/ Oare vom putea să-i oferim viața pe care o merită?» Dar cu toate acestea, nu-mi puteam șterge din minte zâmbetul și ochișorii aceia mari și negri.”
Un decembrie de poveste
Timp de două luni, au vizitat-o din două în două săptămâni. S-au plimbat împreună prin oraș, au colindat târgurile de Crăciun și au patinat. Au fost fericiți să fie împreună și triști de fiecare dată când se despărțeau. „Am luat-o pe Rebeca la noi de ziua ei de naștere și am făcut-o să se simtă o prințesă, în rochița Elsei. Și-a văzut viitoarea cameră, a primit cadouri și un tort cu unicorni”, își amintește Nicoleta. Din acel moment, pentru Rebeca basmele nu au mai fost doar basme. Coborâseră în lumea ei, se întâmplau cu adevărat, iar zânele și cavalerii erau, de fapt, oameni adevărați, în carne și oase, care o înconjurau cu iubire.
„Am început să ne înțelegem din priviri”
După trei luni de la prima vizită, fetița cu ochii mari și negri a venit definitiv în familia Palade. Și abia atunci au început cu adevărat provocările. „Nu a fost ușor să ne adaptăm programul după nevoile ei. Eu am ales să rămân acasă pentru o perioadă de doi ani, ca să mă pot acomoda și implica în educația ei. A contat foarte mult această perioadă de acomodare. Am reușit să ne cunoaștem din ce în ce mai bine, ne-am atașat una de cealaltă și chiar am început să ne înțelegem din priviri. Tati a fost și el mereu prezent și implicat. A învățat-o cele mai frumoase jocuri și cele mai haioase dansuri. Acum suntem cei trei mușchetari.”
Trecutul se vrea uitat
Rebeca s-a adaptat bine și a trecut ușor de clasa pregătitoare și de clasa I. Acum are opt ani și e foarte ambițioasă. „Învață bine și în fiecare zi simt că dorește să afle ceva nou și să ne facă mândri și fericiți. Merge la dansuri și la gimnastică, și-a făcut prieteni noi și îi place să fie în centrul atenției. Foarte rar ne mai povestește câte ceva din trecutul ei. Simt că nu vrea să-și amintească, chiar dacă noi am fost deschiși în aceasta privința. Ne-a spus «mami» și «tati» din prima săptămână petrecută la noi. Vrea să ne simtă mereu în preajma ei. Încă doarme cu mami, dar, ușor-ușor, a început să accepte și ideea de a rămâne la bunici câteva zile. Ba chiar și-ar dori să meargă în tabără!”
„Ne dăm silința să fim cea mai bună versiune a noastră”
Nicoleta și Cătălin spun că învață în fiecare zi să fie părinți. Fac tot ce știu și tot ce pot ca să o integreze în familie, să-și cunoască verișorii și toate celelalte rude, să simtă până în străfundul inimii ei că aparține acestei familii. „Încercăm să îi înțelegem fricile și rănile care au rămas în suflețelul ei, iar ea ne rasplătește cu veselia și iubirea pe care ni le dăruiește. Uneori e greu, dar fiecare zi vine și cu provocări frumoase, iar noi ne dăm silința să fim cea mai bună versiune a noastră. Tot ce facem facem de dragul ei! A adopta un copil presupune și adaptarea ta, ca părinte.”
Cu răbdare și iubire, problemele trecutului trec
A fost un câștig că au decis să adopte un copil mai mare decât aveau de gând? Categoric da! „Privind în urmă, nu regret nicio secundă decizia de a adopta un copil mai mare. Consider că vârsta a fost un atu pentru noi, chiar dacă la început nu credeam acest lucru și îmi doream un copil mai mic. E adevărat că ei vin la pachet cu mai multe probleme și obiceiuri nesănătoase, dar cu răbdare și iubire toate trec. Rebeca ne-a întregit ca familie și ne-a dat sens vieții, iar noi încercăm să fim prezenți cu iubire și să-i facem copilăria și viața mai frumoase.”
Poveștile de adopție nu sunt toate cu zâne, dar în marea lor majoritate au un final fericit. Prin Campania editorială ”Adopția schimbă destine”, desfășurată de Totul Despre Mame pe toată perioada lunii iunie, vom prezenta informații actualizate despre procedura de adopție, povești ale unor familii care au adoptat și interviuri cu specialiști despre provocările cu care se confruntă atât părinții adoptivi, cât și copiii lor. Ne dorim ca, prin această campanie, copiii care nu au putut fi crescuți de părinții care le-au dat viață să-și găsească familii noi, care să le ofere un „acasă”. Dacă vrei să ne spui și tu o poveste de adopție, scrie-ne pe contact@totuldespremame.ro.
Poți citi și alte articole publicate în cadrul campaniei „Adopția schimbă destine”:
- După ani de luptă cu infertilitatea, soții Nichifor au adoptat doi frați, de care s-au îndrăgostit din prima clipă. „Acum știm ce înseamnă fericirea supremă”
- Mama a doi copii adoptați la 9 și 7 ani: „Dați o șansă copiilor mari! Sunt minunați!”
- Două surori din Vaslui au fost adoptate împreună. Mama: „Nu am sentimentul că le-am adoptat, ci că sunt făcute de noi”
- Adopția fraților refuzați de 11 familii. „Nu am căutat copiii perfecți, pentru că nici noi nu suntem perfecți”
- Adopția schimbă destine. Copii și părinți deopotrivă capătă o viață nouă. Una mai bună
- Relația cu un copil adoptat. Psiholog: „El nu are nevoie de un părinte perfect, ci de un părinte rezistent”
- Adopțiile în România: „Numărul de copii adoptați crește de la an la an și tot mai puțini copii au ajuns în grija statului”
