Despre adopții în România se vorbește mult. Cel mai des sunt aduse în discuție atunci când persoane publice fac acest pas și aleg să aducă în familie copii cu care soarta nu a fost prea generoasă la naștere. Există o mulțime de prejudecăți legată de procedura de adopție, de integrarea copilului, de modul în care acesta se va dezvolta în noua sa familie. Adevărul este că din anii 90, de când s-au tot perpetuat aceste legende urbane ridicate la gradul de teorii, lucrurile s-au schimbat atât de mult încât nu mai există aproape niciun punct care să le susțină. Vestea bună este că în România numărul adopțiilor a crescut în ultiimii ani, iar cel al copiilor abandonați a scăzut. Vestea proastă este că există încă mulți copii pentru care se găsesc greu părinți, fie pentru că sunt mari, fie pentru că au frați și nu vor să fie despărțiți.
În urmă cu vreo cinci ani, am decis împreună cu o prietenă să ducem niște cadouri unor copii aflați în grija unor asistenți maternali. Erau 15, cu vârste cuprinse între 5 și 17 ani. Ajunseseră în grija statului fie pentru că fuseseră abandonați de tot de familie, fie că părinții îi lăsaseră din cauza problemelor diverse, dar îi mai vizitau din când în când. Unii dintre ei au fost preluați de către autorități din casele lor din cauza unor abuzuri.
În ziua aceea, planul nostru era ca, prin cadouri, pur și simplu să le aducem un zâmbet pe buze. Luasem pentru fiecare ceea ce-și dorea, avem liste scrise doar de ei. Eram convinsă înainte de a ajunge la ei că exact lucrurile de pe listă îi vor face fericiți. Cât de superficial gândeam și cât de puțin știam atunci ce este în sufletul acestor copii!
„Mă iei la tine acasă?”
Au fost încântați de încălțăminte, de gadgeturi, de jucării, de haine, de dulciuri, de mâncare. Dar la final, tot lipsea ce era mai important: familia! Am plâns de nu am mai avut lacrimi când o mogâldeață de câțiva anișori m-a întrebat dacă nu vreau să o iau la mine acasă. Am schimbat vorba și am ieșit din cameră. Spuneți-i lașitate. Spuneți-i cum vreți. Eu cred că trebuie să fii pregătit sufletește. Altfel nu poți să iei în mâini soarta, durerile, emoțiile, rănile sufletești ale unui copil care nu înțelege cu ce a greșit de părinții lui nu mai vin la el. Nu este o decizie ce se ia din impuls. Adopția trebuie să schimbe vieți. Și trebuie să le schimbe în bine.
Am plecat fiecare pe drumul nostru. Am mai întrebat din când în când ”mamele”, adică angajatele DGSAPC-ului de care aparțin, de soarta lor. Pentru că erau ”prea mari”, șansele adopție ale copiilor declarați adoptabili erau mici. În mine s-a schimbat ceva din ziua aceea. Am văzut atâta durere și deznădejde în ochii lor încât nu cred că mai am putere să mai trec vreodată prin asta. Da, suntem slabi în fața unor situații grele pe care nu le putem schimba. Din fericire, sunt oameni mai puternici și mai determinați decât mine. Ei sunt cei care iau la un moment dat decizia de a salva unul sau mai mulți copii. Care îi introduc în familiile lor, îi iubesc, îi îngrijesc. Îi fac copiii lor.
Decizia de a adopta
Procesul de adopție presupune parcurgerea unor etape, însă nu mai este la fel de lung ca în trecut. Totuși, potențialii părinți trebuie să înțeleagă ei înșiși dacă sunt pregătiți de acest pas în viața lor.
Oamenii decid să adopte din mai multe motive. Am în jurul meu persoane care au înfiat pentru că nu au putut concepe copii natural în ciuda tuturor tratamentelor încercate. Eu însămi sunt nașa unui băiețel care a ajuns în familia noastră pentru că mama lui naturală efectiv nu a mai vrut să îl mai crească. Printr-o întâmplare fericită a fost adoptat de cei cărora le spune acum din tot sufletul ”mama și tata”.
Știu de la prietenii mei care au făcut acest pas că transformările din interiorul lor, din dinamica familiei sunt uimitoare. Își dau seama că au o forță de care nu erau conștienți. Își dau seama că nici nu știau cu adevărat ce este iubirea până nu au adoptat. Au învățat să se iubească pe ei înșiși. Au devenit oameni mai buni. Tot procesul acesta s-a derulat în paralel cu cel de devenire al copilului. Pe de-o parte se nășteau conștientizări, pe de altă parte se vindecau răni. Iubirea e cea care face legătura între ele.
Probabil știm cu toții de povestea familiei lui Dragoș Bucur și a Danei Nălbaru, de cea a Dacianei Sîrbu și a lui Victor Ponta, a lui Horia Brenciu și a soției lui Alice Dumitrescu. Au adoptat copii, deși erau și părinți naturali. Au trecut și ei, conform spuselor lor, prin tot tumultul de sentimente pe care îl presupune adaptarea.
Campania ”Adopția schimbă destine”
Poveștile de adopție nu sunt toate cu zâne, dar în marea lor majoritate au un final fericit. Prin Campania editorială ”Adopția schimbă destine”, desfășurată de Totul Despre Mame pe toată perioada lunii iunie, vom prezenta informații actualizate despre procedura de adopție, povești ale unor familii care au adoptat și interviuri cu specialiști despre provocările cu care se confruntă atât părinții adoptivi, cât și copiii lor. Ne dorim ca, prin această campanie, copiii care nu au putut fi crescuți de părinții care le-au dat viață să-și găsească familii noi, care să le ofere un „acasă”. Dacă vrei să ne spui și tu o poveste de adopție, scrie-ne pe contact@totuldespremame.ro.
Poți citi și alte articole publicate în cadrul campaniei „Adopția schimbă destine”:
- Adopția fraților refuzați de 11 familii. „Nu am căutat copiii perfecți, pentru că nici noi nu suntem perfecți”
- Adopțiile în România: „Numărul de copii adoptați crește de la an la an și tot mai puțini copii au ajuns în grija statului”
