Pentru Anamaria Nicolae, mamă singură, planul inițial era să adopte un copil. O fetiță, pe Mirela. Dar pentru că un an mai târziu a fost anunțată că în sistemul de protecție a apărut și o surioară a ei, Anya, a considerat că ar fi nedrept să nu o ia și pe ea acasă. De atunci, în casa lor se scriu în fiecare zi paginile unei povești de dragoste în trei.
„A treia oară e cu noroc”- așa se spune și exact așa a fost și pentru Mirela. Când a fost adoptată de Anamaria, în 2019, copila de 3 anișori și un pic deja trecuse prin două familii. Deși ducea această traumă a respingerii, adaptarea în familia definitivă, alături de mama ei – care este părinte unic – a fost absolut naturală. A fost ca și cum s-ar fi căutat toată viața una pe cealaltă și, în sfârșit, s-au găsit, pentru a începe să repare și să construiască împreună.
Asta au și făcut, pentru că Mirela trebuia să descopere că unele lucruri nu sunt așa cum știa ea… „Mirela a fost copilul care dădea la o parte miezul de pepene ca să mănânce coaja, pentru că așa știa ea. A fost copilul care atunci când am cumpărat porumb ca să-l fierb, l-a mâncat crud, pentru că așa știa ea sau așa făcuse ea”
Fetița nu voia nici ca mama ei să-i citească povești, însă era ochi și urechi când îi vorbea despre propria copilărie. La un an și jumătate de la adopție, Anamaria și-a făcut curaj să o roage pe cea mică să-i povestească și ea despre primii ani ai copilăriei. Fetița de nici patru ani a privit-o în ochi, i-a luat capul în palme și i-a spus: „Mama, povestea mea este urâtă. Nu vreau s-o spun.” S-au îmbrățișat și au plâns amândouă.
„Mama, te rog, hai să o luăm acasă!”
După un an de la adopția Mirelei, Anamaria a fost anunțată că in sistemul de protectie a aparut si o surioara a ei. Mama și fiica au discutat și au decis să o ia și pe ea acasă. Fără ca măcar să o vadă, pentru că asta nu conta absolut deloc. „Era a noastră, ce să mai vedem?!” Mirela a înțeles din discuție atât cât a putut să înțeleagă la acea vârstă, că în burtica în care a crescut ea a mai crescut încă o fetiță, dar reacția a fost una matură: „Mama, te rog, hai să o luăm acasă, să o creștem și pe ea!”
Când vocea sângelui vorbește

Anya, ghemotocul de nici un an, avea probleme de sănătate și practic stătea mai mult în spital, iar Anamaria a simțit că datoria ei de viitoare mamă este să-i fie alături și acolo, în spital. S-a internat și a stat o perioadă cu inima strânsă, că o va pierde. De partea cealaltă, Mirela suferea, neînțelegând de ce mama ei nu este cu ea, acasă, de ce nu sunt împreună, de ce trebuia să stea în spital cu sora ei. Dar lucrurile s-au liniștit și s-au așezat după ce Mirela a venit la spital pentru a-și vedea pentru prima dată sora. Iar când vocea sângelui vorbește, ce ar mai putea să o acopere?
- CITEȘTE ȘI: Povestea adopției unor tripleți de către o asistentă maternală. ”Nu-mi pot imagina viața fără ei”
De vocație, mamă
Sosirea Anyei acasă a copleșit-o pe Anamaria. Se aștepta să fie ceva mai greu cu doi copii, dar era cumva era antrenată. Ea însăși mai are o soră, cu 11 ani mai mică, și un frate, cu un an și ceva mai mic. „În mod indirect, eu sunt mamă de când mă știu, iar acele amintiri, din acea parte a copilăriei, când o ajutam pe mama având grijă de frații mei, sunt și cele mai frumoase amintiri. N-a fost o povară pentru mine. Dimpotrivă. Mi-a plăcut mult. Chiar și atunci când aveam 18 ani și, cumva, nu mai era «obligatoriu» să am grija lor, nu concepeam să plec undeva sau să fac ceva fără ei. Nici măcar să mănânc ceva fără ei. În toate visurile mele, eram mamă. De altfel, eu cred că nu poți învăța să fii mamă, te naști sau nu cu această abilitate. E nativă, nu poate fi dobândită.”
Ca un dar de Dincolo

Adaptarea Anyei nu a fost chiar așa de lină cum a fost a Mirelei. Și asta pentru că era micuță, nu avea nici un an, pentru că avea probleme de sănătate. Totuși, copila cu părul de aur a venit să aducă, și ea, bucuria și lumina în casă. Să o întregească. Să mângâie sufletul mamei ei, după ce, în cinci luni, și-a pierdut ambii părinți, devenind orfană. „Mama a murit în iulie, tata în decembrie, iar după două luni, în februarie, eram în spital, să o iau pe Anya.” De fapt, pe copilă o chema Ioana, dar în memoria celei care i-ar fi fost bunică adoptivă dar pe care o va ști numai din poze, a primit și prenumele Anya. „Pe mama o chema Ana, și în amintirea ei, i-am pus numele Anya. E stângace, ca ea, blândă, bună și iubitoare, ca ea. Și cred că ea mi-a și trimis-o”, spune Anamaria.
Frica de abandon nu se vindecă peste noapte
Așa cum au mai spus-o și alți părinți adoptatori, când vrei să devii părinte nu îți faci iluzii că vei avea un copil perfect. Știi că un copil care nu a avut din clipa nașterii, permanent, dragostea și căldura părinților săi vine cu un bagaj emoțional greu. Mirela, de exemplu, încă se teme de abandon, încă trăiește cu această frică aproape paralizantă. Trebuie să știe întotdeauna unde este Anamaria, mama ei, unde vor merge și ce vor face acolo unde vor merge. O clipă dacă dispare din raza ei vizuală, chiar dacă este la numai câțiva metri distanță, spaimele vechi se prăvălesc peste ea. „Îi explic de fiecare dată – a suta și a mia oară – că nu voi pleca niciodată de lângă ea în felul în care crede ea, și că vom rămane împreună pentru totdeauna. Încerc să o securizez și să o asigur că totul va fi bine, dar deocamdată nu își poate depăși acea teamă. Și probabil că va mai trăi cu ea până la vârsta la care va fi suficient de mare ca să meargă la terapie și să rezolvăm această problemă.”
Cine pe cine salvează, de fapt
Dacă fricile Mirelei sunt explicabile, pentru că era suficient de mărișoară când a fost adoptată, dacă știe adevărul despre viața ei de până acum și de statutul ei actual, dacă știe că este adoptată, Anya a fost dovada că traumele se fixează în subconștient de la cele mai mici vârste. „De la 9 luni cât avea când era în spital, de unde am luat-o, și până la 3 ani, când a avut o problemă medicală și a trebuit să ajungem din nou acolo, noi nici măcar n-am mai trecut prin fața spitalului. Cu toate astea, când am ajuns în poartă, a început să plângă și să strige «Nu spital! Nu doctor! Nu injecții!» A știut că a fost acolo și că acolo a suferit. De aceea, micuții de ei, oferă atât de multă iubire. Pentru că ei știu că au fost salvați. Și oferind acea iubire, de fapt ei ne salvează pe noi. Habar n-avem lucrul acesta până nu facem acest pas, al adopției.”
Două surori, două temperamente diferite
Deși fetele au aceeași mamă biologică, sunt foarte diferite una de cealaltă. „Mirela este o învingătoare, o oportunistă, știe întotdeauna ce vrea și știe întotdeauna și cum să obțină. În schimb, Anya este la polul opus. E zodia Gemeni: echilibrată, blândă, îți spune de zece ori pe zi că te iubește. Și nu numai mie îmi spune cuvintele astea fermecate. Ea iubește și porumbeii, și copacii, și bătrâneii întâlniți pe stradă, în autobuz sau în tren. Sunt total diferite, dar fiecare perfectă. Mi-au schimbat viața în cel mai frumos mod cu putință, i-au dat sens, și alături de ele am descoperit în mine trăiri despre care habar nu aveam că există.”
”Este dreptul lor să nu crească în minciună”
Anamaria este o femeie pe cinste: curajoasă, puternică și corectă. A ales să le spună fetelor ei adevărul și a ales să păstreze legătura cu ceilalți frați mai mari ai fetelor, unii adoptați, alții rămași în sistemul de protecție. „Nu știu dacă vor continua să păstreze legătura și când vor fi mari, dar eu, ca părinte, am considerat că este dreptul lor să știe de existența fraților și surorilor, și să-i întâlnească măcar o dată – de două ori pe an. Este dreptul lor să nu crească în minciună.”
„Cu dragoste necondiționată, mama”
Anul trecut, în ianuarie, Anamaria s-a mutat cu fetele de la Galați la București, „ca să le facă un viitor”. Trei lucruri își dorește pentru ele: să fie sănătoase și fericite, să aiba un dram de noroc și să scoată din sufletele lor, cu terapie, toate traumele care stau acolo ghemuite, ascunse, gata să muște și să le tulbure copilăria care se scrie acum în culori solare. „Drumul în viață și-l vor croi așa cum vor vrea ele, eu le voi susține necondiționat, și ele știu deja lucrul acesta.”




Poveștile de adopție nu sunt toate cu zâne, dar în marea lor majoritate au un final fericit. Prin Campania editorială ”Adopția schimbă destine”, desfășurată de Totul Despre Mame pe toată perioada lunii iunie, vom prezenta informații actualizate despre procedura de adopție, povești ale unor familii care au adoptat și interviuri cu specialiști despre provocările cu care se confruntă atât părinții adoptivi, cât și copiii lor. Ne dorim ca, prin această campanie, copiii care nu au putut fi crescuți de părinții care le-au dat viață să-și găsească familii noi, care să le ofere un „acasă”. Dacă vrei să ne spui și tu o poveste de adopție, scrie-ne pe contact@totuldespremame.ro.
Poți citi și alte articole publicate în cadrul campaniei „Adopția schimbă destine”:
- Adopția fraților refuzați de 11 familii. „Nu am căutat copiii perfecți, pentru că nici noi nu suntem perfecți”
- Adopția schimbă destine. Copii și părinți deopotrivă capătă o viață nouă. Una mai bună
- Adopțiile în România: „Numărul de copii adoptați crește de la an la an și tot mai puțini copii au ajuns în grija statului”