Cum am învățat să fiu mamă

Ruxandra Mateescu

Nu-i aşa că şi voi aveţi amintiri dragi şi bine puse la păstrare în sufletul vostru de mămici, amintiri cu primul moment în care aţi simţit „cum mişcă”, primul alăptat, primul zâmbet, primul dinţişor, prima zgârietură? Iar lor li s-au adăugat zeci de mii de momente speciale şi totodată simple adunate de-a lungul anilor, pe care dacă le-aţi înrăma aţi umple probabil toţi pereţii Casei Poporului?

Una dintre imaginile de care nu mă voi despărţi niciodată este cu un băieţel mic şi blond, cu un zâmbet până la urechi asortat cu doi ochişori plini de bucurie şi mândrie în acelaşi timp, care pedalează fără ajutor pentru prima dată în viaţa lui. În urma lui aleargă tati, aproape explodând de fericire că de acum are băiat mare, dar totodată gata să îl mai protejeze încă un pic, în cazul în care ar cădea. La urmă de tot, mergând ca o răţuşcă, vine pitica noastră, încurajând cu fiecare chiot succesul fratelui său.

Au fost momente în viaţa mea de mama în care parcă am fost oarbă, în care întâmplări precum cea povestită mai sus aproape că nu existau. Mă uit în urmă şi am senzaţia că am trăit o vreme cu o ceaţă pusă pe ochi şi suflet, o ceaţă formată din epuizare, din foarte multă oboseală şi însingurare. Citesc uneori comentarii ale unora dintre voi care spun cât de fericite şi împlinite se simt alături de puiul lor. Şi vă invidiez cumva. Pentru că eu, în primii trei ani de viaţă ai fiului meu, dincolo de toată dragostea imensă pe care o simţeam, nu-mi puteam rezuma zilele şi nopţile decât la o cumplită sfârşeală de nesomn împletită cu epuizare fizică şi psihică. Eu şi soţul meu nu am avut parte de (aproape) niciun fel de ajutor în acei ani. Şi simt cum toată bucuria de a fi părinţi a fost umbrită de sentimentul că suntem complet depăşiţi şi sfârşiţi. Mă uitam la băieţelul ăla mic şi ghiduş ca la un mic monstruleţ care parcă nu se mai oprea din făcut trăsnăi. Şi nu mai puteam!

Dar, aşa cum se întâmplă, viaţa ne-a curăţat ceaţa de pe ochi şi ne-a umplut sufletele cu lumina. Lui Petru i-a dăruit o surioară, una mică mică de tot şi mai ales specială. O gărgăriţă de fetiţă care s-a luptat să trăiască în primii doi ani de viaţă şi care se luptă încă, dar zâmbind şi bucurându-ne pe toţi. Datorită ei am învăţat că fiecare copil pe care îl am sau îl voi avea este o minune pe care nu trebuie să o iau de-a gata: ne-am iubit, am rămas însărcinată, normal că s-a născut, normal că trăieşte şi creşte, doar asta fac copiii, nu? Ei bine, nu. Fata noastră ne-a învăţat pe toţi trei ca unii copii nu trăiesc, că unii copii trăiesc doar puţin de tot sau ca alţii trăiesc toată viaţa într-o lume a lor, departe-departe, la care tu nu poţi ajunge prin nicio poţiune magică din lumea asta.

Olga ne-a învăţat că fiecare vorbă pe care un copil o spune, chiar şi vorbele urâte, chiar şi cele prea multe, chiar şi toate de ce-urile enervante sunt un dar de care nu toţi părinţii se bucură.

Olga ne-a învăţat să nu mai spunem niciodată „Stai şi tu potolit, nu mai ţopăi!” pentru că ea îşi doreşte enorm să sară sau să fugă şi totuşi nu poate.

Olga ne-a învăţat că şi dacă mănâncă cu mâna sau lasă murdar pe jos e o victorie: astăzi şi-a putut coordona mânuţele suficient de bine cât să facă toată mizeria asta.

Olga ne-a arătat cât de greu este să îţi scoţi singur hăinuţele, şi cât de important este să fii încurajat atunci când nu ştii prea bine care este bluza ori scaunul pe care trebuie ele aşezate.

Olga m-a învăţat să ascult muzică din nou, într-o vreme în care credeam că sufletul meu s-a împietrit de cât de mult l-a durut, pentru că Olga comunica acum doar cu ajutorul muzicii.

Olga mi-a demonstrat că nu este important să scrii frumos, deşi învăţătoarea insistă, ci important este să poţi ţine un creion în mână şi să trasezi nişte biete liniuţe cu el.

Olga ne-a învăţat că nu e atât de important să te lauzi cu zecile de poezii, cântece, capitale sau personaje literare pe care le cunoaşte copilul tău; important este să ştie care este păpuşa, farfuria, baia sau masa.

Olga m-a învăţat că am miliarde de motive pentru care să fiu o mămică bucuroasă în fiecare zi; m-a învăţat că fiecare lucru mic pe care un copil îl face reprezintă o izbândă şi că este suficient să te uiţi o secundă la el ca să îi vezi mândria în ochişori; mi-a dat sute de prilejuri mici şi totuşi uriaşe de mândrie şi de râs în cei aproape patru ani de când este cu noi.

Şi cel mai important este că de la Olga am învăţat că nu exista copii normali şi copii anormali, ci doar copii, pentru care părinţii ar trebui să fie recunoscători în fiecare zi a vieţii lor, indiferent cât de neascultători, obraznici, „leneşi” sau încăpăţânaţi ar fi ei.

 

Olga are o boală genetică rară, încă nediagnosticată sau nedescoperită, despre care nu ştim cum va evolua.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa