Cu un pic de imaginaţie, numeroase lucruri obişnuite de prin casă pot fi transformate în jucării, scutindu-ne astfel de cheltuieli suplimentare. Jucăriile făcute în casă, cu minime resurse, sunt modalităţi excelente pentru a-i distra pe copii şi a-i ajuta să descopere lumea înconjurătoare şi să se dezvolte armonios.

Este uşor să găseşti idei de joacă pe măsură ce copiii cresc. Există numeroase variante de jocuri şi jucării pe care tu şi copilul le găsiţi împreună, fără să scoateţi vreun bănuţ din buzunar.

Nou-născuţii

Pentru un nou-născut cea mai importantă şi distractivă jucărie eşti tu. Atingerea ta, sunetul vocii tale, atingerea mâinilor şi privitul feţei tale sunt activităţi mai mult decât distractive pentru bebeluş.

Pentru copil, amuzantă este chiar şi o plimbare în parc atunci când afară este cald şi soare, iar păsărelele cântă. Băile înainte de culcare şi clipocitul apei sunt alte minunăţii care îi întreţin vii curiozitatea şi imaginaţia încă de la o vârstă fragedă.

Bebeluşii

Odată ce copilul va începe să se mişte prin casă şi va deveni din ce în ce mai autonom, joaca pentru el va fi mult mai dinamică, deși în continuare tot tu vei juca rolul jucăriei preferate.

Copilului îi va plăcea să se urce în braţele tale, să îţi observe fiecare mişcare şi să o imite la rândul său.

Iată câteva sfaturi:

• Pupă-i burtica şi gâdilă-i degeţelele de la picioare.
• Pune orez, mazăre sau nasturi vechi într-un borcat. Pune-i capac şi zguduie-l. Tocmai ai făcut un instrument muzical!
• Cântă-i cântecele înainte de culcare.
• Citeşte cărţi cu voce tare și interpretează personajele pe diferite voci.

Copiii între 1 şi 4 ani

La această vârstă, copilului îi place cel mai mult să lipească autocolante, sau să reaşeze lucrurile în casă. Pregăteşte-i o cutie cu jucării pe care să le aşeze unde vrea el, apoi mergi cu el de mânuţă să le strângeţi la loc în cutie.

Ai putea, de asemenea, să încerci următoarele:

• Oferă-i o cutie cu şuruburi şi priveşte-l cât de interesat va fi să scoată şi să reaşeze şuruburile în cutie.
• Taie câteva bucăţi de hârtie, împătureşte-le în plicuri micuţe şi decoraţi-le împreună.
• Prepară un aluat de clătite şi lasă-l pe copil să le dea o formă înainte de a fi mâncate. Îi poţi oferi o serie de forme de bucătărie cu care să experimenteze.

Copiii între 5 şi 7 ani

Încearcă să pui în practică ideile următoare. Sunt distractive şi pot ajuta la dezvoltarea motorie a copilului tău:

• Învaţă-ţi copilul să împacheteze obiecte în hârtie şi să facă diverse forme din ea. Poate mai târziu se va îndrăgosti de origami.
• Împătureşte un ziar în forma unei pălării de pirat său magician. Lasă copilul să lipească diverse poze pe ea, decupate din reviste.
• Lasă-ţi copilul să se joace cu cutiile vechi, indiferent de dimensiuni.

Copiii între 7 şi 10 ani

Menţine viu entuziasmul copilului cu următoarele activităţi:

• Gătiţi împreună! Începeţi cu câteva reţete simple preferate de întreaga familie.
• Lasă-l pe copilul tău să aleagă orice din garderoba ta şi să se deghizeze într-un personaj ales de el.
• Transformă câteva cearşafuri vechi într-un mic cort, înăuntrul căruia să puteţi organiza picnicuri şi să vă jucaţi. Sau, dacă obişnuiţi sunteţi fericiţii posesori ai unui cort adevărat, montaţi-l măcar într-un weekend în mijlocul sufrageriei.

“Nimic nu este prea mult pentru copilul meu”, îşi spun majoritatea părinţilor. Şi pe bună dreptate, pentru că numai cine nu e mamă nu ştie ce resurse nebănuite de forţă, răbdare, imaginaţie, toleranţă la durere, deprivare de somn şi rezistenţă la tot felul de torturi medievale se află în sufletul chiar şi celei mai plăpânde dintre noi. Şi, totuşi, marea încercare a maternităţii nu este să te dedici total copilului tău, ci să îi dai voie, treptat, să devină independent şi autonom. Să nu mai aibă nevoie de tine! Nu-i aşa că ideea asta doare mai mult decât durerile naşterii şi ale tuturor nopţilor nedormite?

Dorinţa de a proteja are două tăişuri

Tendinţa de a ne proteja copilul este naturală. Dacă nu ar exista această dorinţă, micuţii n-ar rezista prea mult în lumea asta pentru care sunt complet nepregătiţi. În lunile de sarcină, îi protejăm cu trupul nostru şi ei plutesc într-un paradis al siguranţei. În primul an de viaţă, îi protejăm cu braţele noastre, îi alinăm la sân şi abia îi lăsăm să atingă pământul, pentru că ei încă plutesc, nu-i aşa? Odată ce învaţă să meargă, chiar şi în patru labe, începe explorarea, apar pericolele, situaţiile neprevăzute şi inima ne sare din loc din cinci în cinci minute: “Văleleu, cum a ajuns ăsta micu’ sus pe masă, din nou?”

Unele mame se bucură de acest moment şi îşi încurajează copilul în încercările lui de a explora lumea pe cont propriu. Există însă şi mame care nu pot suporta ideea că minunea lor ar putea fi în pericol şi devin hiperprotective: îl ţin de mână (sau în ham), chiar dacă nu are nevoie, îl copleşesc cu NU-uri şi interdicţii, îl ţin mai mult în casă pentru că, Doamne fereşte, ar putea merge în patru labe prin nisip şi, s-au mai văzut asemenea cazuri tragice!, ar putea chiar să bage ceva nisip în gură.

Ce face o mamă hiperprotectivă: portret-robot

Aceeaşi mamă n-o să îşi lase copilul să se hrănească singur şi îi va da ”în guriţă” chiar şi la vârsta de trei-patru ani când un copil este perfect capabil să se hrănească singur (să mai spun că şi la şase luni el este destul de pregătit să se hrănească singur cu bucăţele selectate de mâncare solidă?). Fără căciuliţă sau pălăriuţă, soluţie dezinfectantă, ciorăpei, bluziţă, hanorac, fulărel şi vată în urechi, nu se iese din casă nici pe cele mai aprige călduri. De fapt, se ştie că parcul, copiii, strada sunt doar o sursă de microbi şi bătăi de cap.

La vârsta interacţiunii cu alţi copiii, mama hiperprotectivă va interveni pentru a-şi apăra fiul sau fiica: va înlătura ferm ceilalţi copiii de la tobogan şi de la groapa cu nisip (nisipul, am mai spus, este duşmanul oricărei mămici vigilente), va interzice orice joc care presupune alergarea (“Vezi că transpiri şi răceşti, puiuţule!”) şi va sări ca o leoaică dacă cineva îi îmbrânceşte odorul. “Hai să mergem acasă, nu vezi că sunt numai prost-crescuţi aici?”

Este de la sine înţeles că mama hiperprotectivă nu îşi va lăsa copilul în nicio tabără sau excursie organizată. În afară de cele la care poate participa şi ea, în calitate de preşedinte al comitetului de părinţi, calitate pe care a trebuit să şi-o asume pentru a fi la curent cu orice decizie care ar putea influenţa viaţa micuţului.

Pericolele protecţiei excesive

”Micuţul” are însă deja 14 ani şi se simte din ce în ce mai sufocat şi neputincios în faţa unei mame care îi oferă în continuare totul, mai puţin libertatea, ca şi cum ar fi un bebeluş. Copiii mamelor hiperprotective pot dezvolta anumite simptome îngrijorătoare, de la întârzieri în dezvoltarea psiho-emoţională până la depresii şi nevroze. Printre acestea se numără:

• Dependenţa de ajutorul celor din jur;
• Stimă de sine scăzută;
• Creativitate şi inventivitate scăzute;
• Dificultăţi în luarea unei decizii;
• Viteză de gândire scăzută;
• Timiditate sau, uneori, opusul ei, adică impulsivitate şi agresivitate;
• Nevroze;
• Insomnii;
• Stări depresive.

În faţa unei asemenea înşiruiri de potenţiale probleme, nimeni nu şi-ar dori să fie o mamă hiperprotectivă, nu-i aşa? Eu nu. Şi, totuşi, ne luptăm în fiecare zi cu tentaţia, căci graniţa dintre grija reală şi protecţia excesivă este uneori foarte greu de trasat, mai ales pentru cei direct implicaţi. Dacă bănuieşti totuşi că ai avea tendinţe hiperprotective, bine este să vorbeşti cu cineva. Întreabă-ţi întâi cea mai sinceră prietenă, cea care îţi spune întotdeauna adevărul chiar cu riscul de a te supăra. Şi, mai ales, poţi oricând apela la un terapeut specializat în relaţiile de familie: te va ajuta să afli dacă copilul tău are o mamă hiperprotectivă, vei afla care sunt cauzele (poate eşti anxioasă?) şi ce poţi face ca să te “repari”.

P.S. Dacă vi se pare că am fost cam răutăcioasă, îmi cer scuze. Textul este dedicat acelei mame hiperprotective care există în mine însămi şi care, deşi pare relaxată şi nu ar recunoaşte-o cu voce tare, simte o mică-mică-mică nelinişte când îşi vede copiii mâncând nisip.

• Urmăreşte aici emisiunea pe aceeaşi temă.

Tu ce fel de mamă eşti? Aţi plecat vreodată cu sticluţa de spirt în parc ca să dezinfectezi leagănul?

Orice părinte se loveşte măcar o dată în viaţa de situaţia în care copilul lui îşi însuşeşte un obiect care nu îi aparţine. Există părinţi care se sperie, părinţi care se învinuiesc, sau părinţi care, atunci când micuţul lor a pleacă cu o jucărie sau bomboană neplătita din magazin, se fac că nu observa sau, şi mai rău, încep să îl laude tuturor pe „micul hoţ”, amuzându-se copios de gestul lui.

Copiii mici nu fură

Ţi se întâmplă deseori, fiind în parc cu micuţul tău, să fii în situaţia în care să rezolvi un conflict pornit, să zicem, de la o lopăţică? Copilul tău trage de ea, susţinând că e a lui, în timp ce un altul plânge şi ţipă că „a adus-o de-acasă”? Sau ţi s-a întâmplat să te pomeneşti la sfârşitul zilei cu jucării „noi”, printre cele cu care plecaserăţi la joacă? Ei bine, ţine minte că atunci când sunt foarte mici, de regulă până pe la patru ani, copiii departajează cu greu obiectele lor de ale altora. Aşa încât dacă un copil mic ia jucăria altui copil, nu înseamnă că fură.

Doar vârful aisbergului

Bine, dar când copilul tău are peste patru ani şi continuă să îşi însuşească obiecte care nu îi aparţin ce e de făcut? În primul rând, trebuie depistată cauza acestui comportament. Copiii pot fura din diferite motive, însă niciodată pentru că „au un caracter rău”. Ca şi în cazul altor comportament eproblematice, furtul este doar ceea ce se vede, precum vârful unui aisberg, iar adevărata motivaţie este nevăzută. Speranţa Farca, psihanalist specializat în relaţia mamă-copil, în volumul Cum întâmpinăm copilul ca părinţi, bunici, medici şi educatori (Editura Trei, 2009), explică: „Copilul îşi priveşte existenţa şi mediul în care trăieşte ca pe un dat. El nu are sentimentul că lucrurile pot sta şi altfel sau că se pot schimba în bine. Acestea sunt motivele pentru care copilul nu poate cere ajutorul. Reacţiile şi manifestările lui însă înlocuiesc strigătul de ajutor şi atrag atenţia unei probleme atunci când este cazul.”

• Copiii mai mari de cinci ani pot fi provocaţi de prietenii lor să ia ceea ce nu le aparţine. Este un fel de probă de curaj care li se cere pentru a dovedi că merită să facă parte din grup.
• Lipsurile materiale majore pot copleşi un copil preadolescent, ducând la un astfel de comportament. Într-o asemenea situaţie, în loc să se simtă vinovaţi, copii dau vina pe cei care ar trebui să îi protejeze, motivaţia intrinsecă fiind: „dacă ei nu îmi dau ceea ce am nevoie, atunci îmi iau singur”.
• Copiii supra-protejati fură deoarece tuturor copiilor le place să îşi asume riscuri, şi, dacă nu li se oferă puţină libertate, vor lua singuri măsuri, dar din păcate însă într-un mod greşit.
• Copiii care asistă zilnic la certuri între părinţi sau a căror familie s-a destrămat în urma unui divorţ folosesc inconştient furtul ca pe un strigăt de ajutor.
• Copiii lipsiţi de afecţiune parentală reală fură.

Un strigăt de ajutor

Expresia îi aparţine specialistului Speranţa Farca şi tot ea ne lămureşte către cine strigă copilul şi, mai ales, de ce. „Prin furt, copilul îşi revendică afecţiunea parentală pierdută. El îşi face părinţii de ruşine, spunând lumii întregi nedreptatea ce i s-a făcut”. Poate ca echilibrul familial cu care a fost obişnuit s-a schimbat, fie prin pierderea unuia dintre membri (deces, divorţ), fie prin schimbări psihologice majore în cazul unuia dintre părinţi (depresii cauzate de pierderea locului de muncă, un deces în familie, dispariţia sau îmbolnăvirea gravă a unuia dintre ceilalţi copii). În acest caz, copilul care fură este un copil revoltat, o persoană care îşi cere dreptul la siguranţă şi autoritate parentală. El atrage astfel atenţia asupra sa, cerând vindecare şi reechilibrare. Tocmai de aceea, primele furturi au loc în mediul familial, de unde copilul fură bunuri sau bani.

Ce pot face părinţii?

Primul lucru pe care nu trebuie să îl facă părintele este să pedepsească! Într-un mediu deja sărac din punct de vedere afectiv, o pedeapsă, mai cu seamă dacă este fizică (bătaie), nu face decât să înrăutăţească situaţia.

Dimpotrivă, părintele va trebui să încerce să înţeleagă şi să îşi adapteze reacţia în funcţie de context: se întâmplă pentru prima dată (cel puţin din ceea ce cunoaşte părintele) sau este deja un obicei? Dacă nu există un antecedent, mama sau tatăl va trebui să discute calm cu copilul, ţinând cont şi de motivaţiile specifice vârstei despre care am vorbit anterior şi arătându-le ferma lipsa lor de toleranţă în faţa unui astfel de gest.

Copiii trebuie să ştie încă de la început că părinţii lor nu aprobă furtul, dar că sunt acolo pentru a-i ajuta şi mai ales pentru a-i înţelege. În nici un caz nu se trebuie să folosească ameninţări, intimidări sau agresiuni fizice! Efectul va fi invers celui dorit, iar părintele se va lovi de tăcere şi de refuzul copilului de a colabora, adâncindu-i celui mic astfel şi mai mult rana psiho-emoţională.

De asemenea, o greşeală de care părinţii ar fi bine să se ferească este blamarea: nu îl eticheta de acum drept hoţ, mai cu seamă în faţa altor copii sau persoane străine!

Copiilor mici este foarte bine să li se explice pe înţelesul lor că, şi în cazul furtului dintr-un magazin mare, tot ceva nepermis este, că gestul lor înseamnă o pierdere nejustificată pentru magazin, că pot fi prinşi şi duşi la poliţie. În cazul în care copilul este de vârstă mai mare, el va trebui să înapoieze ceea ce şi-a însuşit, cerându-şi scuze şi asumându-şi astfel fapta şi consecinţele ei.

În fiecare caz trebuie să îl ajutăm pe cel mic să facă un exerciţiu de empatie, ajutându-l să înţeleagă cum s-a simţit cel căruia i s-a furat, fie el proprietar de magazin, coleg de clasa ori frăţior. Ignorând situaţia, nu putem decât să o înrăutăţim; când copilul fură, el ne strigă. Iar dacă nu va primi curând o reacţie din partea părintelui, atenţia să se va deplasa în afara familiei, în societate, acolo unde va încerca să îşi găsească un grup care să îi încurajeze comportamentul. Lipsa de atenţie din partea familiei va fi  compensată cu „gloria” pe care i-o conferă grupul, generând comportamente antisociale care vor fi mult mai greu de îndreptat mai târziu.

Copilul tău a plecat vreodată cu un obiect străin în buzunar?

Te invităm să încerci reţeta de degeţele crocante din peşte alb servite cu legume!

Ingrediente pentru 4 persoane:

• 400 g de file de peste alb
• 100 g  de faina alba
• 2 oua
• 200 g de pesmet alb
• 1 lingura  de ulei de floarea soarelui
• 2 linguri de unt
• 1 buchet de broccoli proaspat sau 200 g congelat
• 1 buchet de conopida proaspata sau 200 g congelata
• 3-4 morcovi tineri
• 1 lingurita de sare

Mod de preparare:

Taiati fileurile de peste in suvite cu lungimea de 5-6 cm si grosimea de 2 cm. Amestecati faina cu putina sare si asezati-o pe un platou sau farfurie. Bateti ouale cu o lingura de apa si inca putina sare intr-un bol larg. Asezati pesmetul pe un platou sau farfurie.

Puneti o oala cu 3 L de apa  si restul de sare la fiert. Taiati conopida si broccoli in buchetele mici, iar morcovii taiati-i in bete ori felii de 1 cm grosime. Opariti conopida timp de 7-8 minute, apoi scoateti-o sub un jet de apa rece. In locul acesteia opariti broccoli timp de 5-6 minute, procedand apoi ca si cu conopida. Intr-un alt vas puneti morcovii cu 1,5 L de apa si putina sare la fiert, iar dupa 15 minute procedati ca si cu celelalte legume.

In timp ce opariti legumele, incingeti cuptorul la temperatura de 200-210°C.

Tavaliti fasiile de peste prin faina, apoi prin ou, iar apoi prin pesmet, acoperindu-le uniform peste tot. Stropiti o tava pentru cuptor cu putin ulei, apoi asezati fasiile de peste, stropindu-le si pe acestea cu putin ulei.

Introduceti tava in cuptor si coaceti degetelele de peste timp de 6-7 minute, pana acestea sunt rumene si patrunse bine.

Incalziti putin untul, apoi stropiti legumele cu acesta, servindu-le langa degetelele crocante de peste.

Tradiţiile din moşi-strămoşi nu sunt doar o colecţie de superstiţii şi ritualuri al căror sens s-a pierdut pe drum. Ele sunt uneori o sursă de înţelepciune şi firesc pe care noi, în graba noastră, le-am uitat sau ne-am prefăcut că le-am uitat. Ca şi superstiţiile şi tradiţiile din timpul sarcinii, cele legate de momentul naşterii aveau în lumea rurală sarcina de a uşura şi înlesni sarcina femeii, de a o ajuta să nască bine şi să îşi păzească copilul de cele rele, văzute şi nevăzute.

Naşterea acasă, acum 100 de ani

Dar cum se petrecea o naştere acasă, la sat, acum 100 şi mai bine de ani, când nu existau nici anestezia epidurală, nici aparatul Doppler pentru monitorizarea ritmului cardiac al bebeluşului şi nici măcar un telefon pentru a-ţi suna medicul?

Ei bine, cam aşa: de îndată ce începeau durerile facerii, bărbatul alerga să cheme moaşa. Copiii mai mici aveau voie să rămînă în casă în timpul travaliului şi naşterii, copiii mai mari erau însă trimişi de acasă. Bărbatului îi era iertat a intra în odaia soţiei, fiind femei care ziceau că nu pot naşte dacă nu sunt şi soţii lor acolo. Cei care erau izgoniţi de soţii de lângă ele erau fie nesuferiţi de ele, fie prea miloşi (genul acela de bărbat care leşină la naştere, cunoaşteţi genul).

Pentru alinarea durerilor naşterii, moaşa punea sub aşternutul femeii un cuţit sau orice altceva din metal, tăios. Tot moaşa deschidea toate uşile, ferestrele şi încuietorile, ajutând astfel deschiderea femeii care naşte. Femeia se putea ruga, considerându-se (cât de adevărat!) că îngenunchierea grăbeşte naşterea. În multe comunităţi femeia năştea pe pământ, în genunchi, ţinându-se de un scaun. Copilul era şi el pus pe pământ imediat după naştere. Bărbatul care îl ridica şi îl înmâna mamei îl recunoştea astfel ca fiu sau fiică.

Moaşele din Bucovina aveau grijă ca, în afară de dânsele, nimeni să nu mai ştie că femeia e în travaliu. Se credea că, pentru câţi oameni vor şti, atâtea ore femeia se va chinui să nască. Dar, dacă cineva intra în casă în timpul travaliului femeii, nu avea voie să plece până ce naşterea nu se termina cu bine. Dacă pleca, naşterea urma să fie tare grea. De regulă, tocmai din dorinţa de a ţine secrete chinurile facerii, musafirii erau poftiţi de moaşă încă de la poartă să plece sub tot felul de ameninţări. Credinţa că o femeie naşte mai uşor cu cât are mai puţină lume în jur nu este cu totul iraţională. Astăzi ştim că străinii şi agitaţia pot perturba liniştea femeii care se pregăteşte să nască şi pot prelungi nejustificat travaliul.

În alte zone, dimpotrivă, comunitatea participa activ la travaliul femeii care naşte. În Chioar (Maramureş) se trăgea clopotul la biserică, aşa cum se trăgea când ardea o casă. Pentru naşteri grele, erau chemate nouă femei să se roage ruga văduvelor. Tot în cazul unei naşteri grele, bărbatul dădea cu puşca peste casă, iar moaşa bătea de trei ori cu piciorul în uşă. În Dobrogea, femeia care trudea era despletită de toate rudele care se aflau în casă, iar în Bucovina era sfătuită de moaşă să umble prin casă şi în dreptul uşii să izbească cu piciorul în prag (eliberator, nu-i aşa?).

Când în sfârşit se năştea copilul, se zicea că Maica Domnului lovea pe femeie cu palma peste gură de uita toate chinurile facerii şi în inima ei apărea fericirea nemărginită şi dragostea pentru copilul ei (astăzi spunem că hormonii sunt de vină pentru euforia de după naştere şi pentru crearea bonding-ul). Şi atunci ea trebuie să zică: ”Dragul mamei, să fii drag la lume cum îmi eşti şi mie!”

Prima scaldă

Îndată ce se năştea copilul, moaşa avea două sarcini importante: să ureze copilului cu vorbe meşteşugite numai de ea ştiute şi să îi facă prima scaldă. Prima scaldă se făcea cu apă rece din fântână (nu din râu, nu din pârâu şi mai ales nu din apă stătătoare). În scăldătoare se puneau, pregătite fiind dinainte:

• Busuioc, să fie iubit ca busuiocul;
• Bujor, să fie rumen şi frumos;
• Miere, să fie dulce la vorbă ca mierea;
• Pâine şi zahăr, să-i fie viaţa îndestulată ca pâinea cea de toate zilele şi dulce ca zahărul;
• Lapte, să-i fie trupul alb ca laptele;
• Ou, să fie întreg ca oul;
• Bani de argint, să fie nepreţuit ca argintul;
• Aghiazmă, să nu se apropie de dânsul duhurile necurate.

După scăldătoare, apa nu se aruncă oriunde, ci la loc curat, cum ar fi de pildă rădăcina unui nuc sau a unui alt copac frumos şi sănătos.

Cele patruzeci de zile de lehuzie sunt un moment vulnerabil atât pentru mamă cât şi pentru copil. Ca şi perioada sarcinii, perioada lehuziei este marcată de numeroase interdicţii, dar şi de credinţa că mama are puteri magice în a decide soarta copilului său. Femeile lehuze se fereau de a ieşi din casă după lăsarea serii sau să însereze afară din gospodărie căci altfel duhurile rele puteau s-o pocească ori s-o nebunească. Mai periculos era să se întâlnească două lehuze, dar şi acest pericol se desfăcea cu un schimb de ace sau un schimb de pâini. Nici hainele nou-născutului nu vedeau întunericul, căci nu erau lăsate afară peste noapte, iar copilaşul purta la mână sau la guler un şnur roşu care să-l ferească de deochi.

Ca şi în ziua de azi, multe şi felurite sunt temerile unei tinere mame şi ale femeii care se pregăteşte să dea naştere unui prunc. Şi multe dintre ele la graniţa dintre raţional şi iraţional…

Citiţi mai multe despre acest subiect în volumele Naşterea la români, de Elena Sevastos (Iaşi, 1892), Datinile noastre la naştere şi la nuntă de Artur Gorovei (Editura Paideia, 2002) şi Naşterea la români de Simion Florea Marian (Editura Grai și suflet – Cultura Naţională, 1995).

• Urmăreşte aici emisiunea pe aceeaşi temă.

Nu-i aşa că i-aţi pus şi voi şnur roşu bebeluşului ca să nu fie deocheat?

Taina n-a fost o mamă obişnuită. Mă uit acum retrospectiv “în jur” la prietenii sau colegii mei din copilărie şi îmi dau seama că se simţea, veghind asupra lor, o prezenţă organizată, riguroasă, atentă la regulile scrise sau nescrise din viaţa copiilor. Aveau coperţi de plastic la cărţi şi la caiete, aveau stilouri chinezeşti “cu peniţă de aur”, penare colorate şi gumă de şters cu miros de zmeură. Aveau număr matricol, bentiţă şi inel la cravată. Cineva afla şi ţinea minte pentru ei în ce zile trebuiau să vină îmbrăcaţi în costum de pionier şi, atunci, mânecile cămăşilor le ajungeau, mereu, până la încheieturi. Fetele ştiau când să vină cu pampoane şi, culmea, aveau şi pampoane. Se vedea o mână sigură, deprinsă cu contururile şi cu haşurile, în desenele lor de la biologie. În caietul de lucru manual aveau mostre colorate de tricot, drepte şi pufoase. Ştiau când pleacă în vacanţă şi când se întorc. Aveau cheia apartamentului atârnată, la gât, pe un şnur.

Mama nu prea avea tangenţe cu treburile astea. Coperţi de plastic nu cumpăra, pentru că i se păreau de prost gust şi pentru că nu era de acord cu plasticele. Noroc că îmi învelea bunicul cărţile şi caietele în hârtie glasată. Nu ştiu care era filiera pe care se “făcea rost” de stilouri chinezeşti şi de gumă frumos mirositoare, dar era limpede că mama era outsider. Ecusonul cu numărul matricol probabil că se pierdea în secunda în care intram cu el în casă. Inelele de cravată la fel. În toate pozele cu clasa eu apar undeva în ultimele bănci, îmbrăcată cu uniforma, în timp ce toţi colegii sunt îmbrăcaţi în costume de pionier. În cele în care sunt şi eu pionier, mânecile de la cămaşă îmi ajung undeva între încheietură şi cot, iar poalele scurte ale cămăşii se încăpăţâneaza să iasă din strânsoarea curelei. În caietul de lucru manual aveam doar două pătrăţele din lână albă, murdărite de cazna cu care le împletisem singură, strâmt şi strâmb: unul pe faţă, unul pe dos. Cheie n-am avut niciodată.

Plecările în vacanţe erau guvernate de acelaşi principiu al incertitudinii. În ziua “Z” ne trezeam cu noaptea în cap, după ce aşteptasem cu nerăbdare marea plecare. Dar “ziua Z” era un termen pur orientativ, pentru că întotdeauna erau nenumărate detalii care ne întârziau plecarea. În cel mai bun caz, plecam noaptea, după o zi în care o ardeam aiurea pe lângă casă, şi, după un drum care părea nesfârşit, prindeam răsăritul la 2 Mai. Dar lungile aşteptări din ziua plecării erau compensate din plin de durata vacanţei. Cred că am fost printre puţinii copii care s-au plictisit vreodată de şederea la mare. Am plecat o dată din 2 Mai în ultimul moment înainte de începerea şcolii şi, cum Trabantul s-a stricat pe la Mamaia, am rămas la căsuţele din camping câteva zile, până au ajuns (îmi închipui acum), prin mandat poştal, banii necesari pentru repararea maşinii. Erau pustii, şi campingul şi plaja, şi ne-am plictisit crunt, cum nu credeam că se poate plictisi un copil la mare. Am fost peste măsură de bucuroşi, atunci, de întoarcerea acasă şi de începerea şcolii.

Trabantul, de altfel, se defecta frecvent. Terminologia care descria simptomele diverselor lui afecţiuni făcea parte din vocabularul uzual al familiei. Aproape că ştiam şi noi, copiii, când era “într-o bujie”, când n-avea ulei sau când se înfundase toba. Hachiţele lui dădeau un aer de aventură oricărei plecări. Nu se ştia niciodată dacă Cico avea să se comporte frumos într-un banal drum până la Buşteni sau urma să ne petrecem noaptea în şanţ, pe la Băicoi, aşteptând să se facă dimineaţă şi să curăţăm toba, prin ardere, în curtea unui localnic binevoitor şi admirativ, pentru că, da, majoritatea afecţiunilor lui Cico erau tratate, sau cel puţin diagnosticate, de mama. Una dintre operaţiunile complexe realizate, sub îndrumarea ei, de fierarul Ioşca din Plaiul Foii a fost înlocuirea niturilor de la discul de ambreiaj, care se retezaseră. (Vă daţi seama că habar n-am ce înseamnă toate astea, dar pe atunci aveam procesorul nou şi mult spaţiu pe hard disk.)

Să nu vă faceţi o impresie greşită despre Cico. A fost o maşină grozavă. Doar că, pe când trebuia să ne ducă pe toţi cinci până la mare,  (“până la mare” era, pe atunci, distanţa maximă pe care o puteam cuprinde cu ochiul minţii), era destul de bătrâior, săracul, şi bagajul nostru, pentru şederea pe timp nelimitat la cort, ar fi fost o provocare şi pentru cele mai generoase portbagaje din ziua de azi. Dar mama avea o metodă specială de a înghesui lucrurile în maşină – care justifica o parte din orele de aşteptare – şi bagajele încăpeau toate. Sau aproape toate. A rămas antologică printre vecini sticla de apă pe care am lăsat-o o dată pe trotuar pentru că n-a mai încăput.

Evident că acelaşi stil boem se aplica şi în gospodărie. Mama avea o lejeritate incredibilă în privinţa ordinei şi curăţeniei. Bănuiala mea e că excesul de curăţenie i se părea de neam prost. Aşa că nu făcea curăţenie niciodată. Şi nici ordine. O vizualizez cu uşurinţă făcând lucruri din cele mai variate şi mai demne de laudă: jucându-se cu copii, făcând de mâncare în doi timpi şi trei mişcări, pritocind varza pusă la murat, bătând un cui, săpând o groapă, aprinzând un foc, cosind sau îndesând fân, montând un cort, ţinând un curs, spunând bancuri, mi-o amintesc perfect căţărându-se sau meşterind sub capota Trabantului – dar nu, nu mi-o amintesc neam cu vreo mătură sau cârpă în mână.

La noi în casă era haos. Ştiu perfect că majoritatea oamenilor spun asta, la un moment dat, la trecut sau la prezent, despre casele lor. Ascultaţi aici – habar n-au ce spun. LA NOI în casă era haos. Noi cinci în două camere înghesuite, la etajul opt, plus câinele (Pemba), plus diverse pisici. Şi posesiunile aferente care includeau – pe lângă obişnuitele haine, jucării, cărţi, rechizite, oale şi alte alea – echipament de schi, camping şi alpinism, scule de tâmplărie şi croitorie, instrumente de pictat şi fotografiat/developat şi diverse alte obiecte cu utilitate dubioasă (îmi vine în minte acum o pompă de apă ruseasă: o chestie galbenă, masivă, care cântărea vreo 20 de kile şi care stătea ascunsă într-un colţ de cămară, aşteptându-şi cuminte trezirea la viaţă întru cine ştie ce scop măreţ).

Pentru că mama nu făcea ordine, lucrurile îşi găseau singure locul, în mişcarea lor browniană prin casă. Adică se întâmpla cumva de nu găseai schiuri prin pat, şi nici oale pe balcon. Dar astea erau cam singurele reguli, de tip utilitar. În rest, indiferenţa mamei abolea tot ce vi se pare a fi regulă practică, tradiţională, de bun simţ – spuneţi-i cum vreţi. Adică vasele se spălau înainte de a fi folosite, nu după. La fel şi hainele. Când plecam în vreo tabără sau în cine ştie ce alt fel de deplasare, hainele se spălau seara, târziu, şi se uscau apoi pe o sârmă întinsă în diagonală deasupra bucătăriei, cu toate ochiurile de la aragaz mergând. Dacă n-aveam de toate din cele trebuincioase, în aceeaşi noapte dinaintea taberei tata îmi făcea moonboots, de exemplu, sau pufoaică, sau rucsac. Pentru cel mai mişto rucsac pe care l-am avut în viaţa mea (incluzând toate nebuniile recente, de la cele mai tari branduri), a sacrificat un lighean. Îmi dau seama cum sună, dar da, tata îmi făcea rucsac de rucsac, rigidizând centura din talie cu o bucată din ligheanul de rufe.

Ce vreau să spun e că îndeletnicirile casnice nu se înscriau într-o inerţie tradiţională, programatică, de genul “sâmbătă dimineaţa facem curat”, ci urmau unor constatări pragmatice, punctuale, cum ar fi: “copiii nu mai au cu ce să se îmbrace”. Şi, cu excepţia mîncării, care se producea prompt, din nimic, exista întotdeauna un delay. Adică nu se spălau rufe, pur şi simplu. Se puneau întâi la muiat. Cîteva zile.

O cam bombăneam eu, în gând sau cu voce tare, pe mama pentru dezordinea ei, şi nu o dată am visat că, de la înălţimea responsabilităţii mele adulte, o certam pentru asta. Cred că am avut o revelaţie când tata i-a povestit soţului meu (care, la rândul lui, mi-a povestit mie) că Taina ura “obiectele”. Mi s-a părut atunci că “obiecte” înseamnă lucruri fără utilitate: bibelouri, statuete, boluri, vaze, covoraşe, sau diverse alte lucruşoare pe care le înnobilăm cu o mai mică sau mai mare valoare sentimentală. Dar, de fapt, “obiecte” însemna TOT. Tot ce nu e vital, oricât de practic ţi-ar fi. Tot ce te desparte de cine eşti cu adevărat, oricât de mult te-ar ajuta. De asta era la noi uşa mereu descuiată, chiar şi când eram toţi plecaţi. Presupuşii hoţi n-ar fi avut ce să fure. În schimb, un prieten care voia să doarmă peste noapte la noi ar fi rămas pe dinafară. (Mi-a povestit tata că au venit o dată târziu într-o noapte acasă şi au descoperit pe cineva dormind în patul lor. N-au aflat decât dimineaţa cine era, l-au lăsat să doarmă.) Oricum, cred că, în cazul în care chiar am fi avut un obiect de valoare în casă şi vreun hoţ informat şi-ar fi pus în gând să-l fure, i-ar fi luat mult timp să-l găsească. Ar fi cedat nervos mult înainte.

Probabil că multora dintre părinţii prietenilor mei li se părea total inacceptabil stilul de parenting al mamei. Dar copiii erau, fără excepţie, muţi de încîntare când veneau pe la noi. Şi nu cred că, în amintirea celor care au cunoscut-o pe Taina, atârnă în vreun fel lipsa de organizare gospodărească. În loc de organizare, era libertate. În loc de reguli, creativitate. În loc de vigilenţă, iubire cât cuprinde. Toate mi se păreau fireşti.

Peste câteva zile se fac douăzeci de ani de când am auzit ultima oară de mama şi nu ştiu cum să marchez momentul ăsta altfel decât mulţumindu-i pentru haosul din casă. Că, în lista priorităţilor ei, ordinea şi curăţenia veneau mult după toate lucrurile minunate, memorabile, irepetabile, care o făceau să fie Taina, the one and only, e lucrul pentru care o iubesc cel mai tare. Şi nu văd, după douăzeci de ani, lecţie mai importantă decât asta: fă-ţi loc şi timp în viaţă pentru lucrurile esenţiale.

Mama mea, Taina Duţescu Coliban, şi mama fraților mei Victor şi Călina, lector la Facultatea de limbi străine a Universităţii din Bucureşti, Catedra de engleză, a fost, probabil, cea mai importantă figură a alpinismului feminin românesc. Împreună cu soţul ei, Emil Coliban, a făcut numeroase premiere în Bucegi şi în Alpi şi a participat, în 1985, la prima expediţie românească în Himalaya. În 1992, Taina şi Sanda Isăilă au dispărut în timpul unei expediţii pe vârful Dhaulagiri (8167) din Himalaya.

Foto: Bogdan Lazăr, Dan Zincenco

Ca şi în cazul alăptării, şi mulsul laptelui matern este o artă pe care trebuie să înveţi s-o stăpâneşti. Anumitor femei le vine uşor să înveţe, pe când altora le este dificil să pună în practică teoria. Haideţi să descoperim împreună care sunt cele mai importante lucruri pe care trebuie să le faci sau să nu le faci atunci când vrei să mulgi lapte matern (fie pentru că vrei să detensionezi sânii, fie pentru că vrei să stimulezi producţia de lapte, fie că vrei, din diferite motive, ca bebeluşul să fie hrănit şi cu lapte matern muls):

Reguli generale

Există trei modalităţi prin care poţi mulge lapte matern:

• Manual;
• Cu o pompă de sân manuală;
• Cu o pompă de sân electrică.

Celor mai multe mame le este mai uşor să mulgă lăptic dacă se află într-un loc confortabil şi în intimatate. Pune nişte muzică relaxantă şi destinde-te. Dacă eşti stresată din orice motiv, mulsul laptelui poate fi mai dificil.

Mulsul manual

Iată principalii paşi pentru pomparea manuală a laptelui:

• Spală-te pe mâini cu săpun şi apă călduţă.
• Masează-ţi sânii cu delicateţe. Începe de la bază către mameloane. Masează şi sub sân, de asemenea. Repetă aceste mişcări până când ţi-ai masat tot sânul.
• Pune un recipient sub sân, fie sprijinit între picioare sau pe o măsuţă joasă. Lasă mâinile libere. E posibil să ai nevoie de un prosop curat ca să ştergi picăturile rătăcite sau să-ţi usuci degetele umezite.
• Femeile cu sâni mari pot să-şi susţină sânul cu o mână.
• Pune-ţi degetul mare opus de degetul arătător pe două părţi ale sfârcului.
• Apasă cu delicateţe înăuntru către centrul sânului până când simţi grăsimea sânului. Atenţie, mulsul nu ar trebui să doară!
• Adu laolaltă degetul mare şi arătătorul prin mişcări ritmice. Această mişcare va comprima canalele galactofore şi laptele va începe să curgă.
• Când fluxul de lapte încetineşte, schimbă poziţia degetelor în jurul sfârcului şi apasă din nou. Prin această mişcare vei pompa şi mai mult lapte şi vei goli toate sectoarele sânului. Poţi să schimbi mâna dacă îţi amorţesc degetele.
• Repetă procesul şi pentru celălalt sân. Poţi să faci o pauză înainte să treci la celălalt sân şi să bei ceva cald şi să te relaxezi.

Dacă vrei să stochezi laptele matern în frigider sau în congelator, e indicat să foloseşti recipiente speciale. Acestea se găsesc la farmacii sau la magazine specializate.

Mulsul cu ajutorul unei pompe de sân manuale

Pompele de sân manuale au, de obicei, o cupă de pompare anexată unui biberon sau unui recipient. Ca şi în cazul pompării manuale, primul pas este să te pregăteşti şi să te relaxezi înainte de proces. Când eşti pregătită:

• Amplasează cupa de pompare direct pe sân sau pe sfârc.
• Apasă pe pompiţă ritmic şi cu delicateţe. Odată ce te relaxezi, o să înceapă să curgă laptele.
• Pompează până când fluxul încetineşte.

Mulsul cu ajutorul unei pompe electrice

Pompele electrice nu sunt cu mult diferite de cele manevrate manual, singura diferenţă fiind că nu trebuie să faci tu pomparea. Pur şi simplu amplasezi cupa pe sân şi gata. Şi în acest caz, relaxarea este un pas important pentru procesul stimulării lactaţiei. Când eşti pregătită:

• Amplasează cupa de pompare direct pe sân sau pe sfârc.
• Începe cu un nivel mai lent şi apoi creşte-l gradual.
• Pompează până când fluxul încetineşte.

Păstrarea laptelui matern

Laptele proaspăt pompat şi pus într-un recipient steril, închis ermetic, se poate păstra:

• În cameră: depozitat pentru 6-8 ore la 26º C ;
• În frigider: depozitat pentru 3-5 zile la 4º C sau mai puţin; poţi să-l pui în spatele frigiderului unde temperaturile sunt mai scăzute;
• În congelator: două săptămâni în congelatorul dinăuntrul frigiderului; trei luni în congelator; şase-12 luni la temperaturi foarte joase (-18º C).

Pentru laptele decongelat în frigider sau la temperatura camerei:

• În cameră: patru ore sau mai puţin;
• În frigider: depozitat pentru 24 de ore;
• În congelator: nu-l puneţi din nou la congelat.

Pentru laptele decongelat în apă caldă:

• În cameră: până la sfârşitul mesei;
• În frigider: pentru patru ore până la următoarea masă;
• În congelator: nu-l puneţi la congelat.

Pentru laptele cu care l-ai hrănit deja pe micuţ:

• În cameră: până la sfârşitul mesei, apoi e bun de aruncat;
• În frigider: nu se mai pune în frigider;
• În congelator: nu se mai pune în congelator.

Pregătirea laptelui muls pentru hrănirea bebeluşului

Poţi să-l hrăneşti pe cel mic cu lapte matern muls cu ajutorul unei ceşcuţe, a unei linguri sau, dacă bebeluşul are mai mult de şase săptămâni şi alăptatul se desfăşoară fără probleme, cu ajutorul unui biberon cu tetină. Tot echipamentul pe care urmează să-l foloseşti trebuie curăţat bine şi, eventual, sterilizat. Încălzeşte recipientul în care ai depozitat laptele matern, punându-l într-un vas cu apă caldă. Agită sticla cu lapte şi testează întotdeauna temperatura laptelui înainte să-l hrăneşti pe micuţ. Nu încălzi laptele matern la cuptorul cu microunde pentru ca aceste distruge anumite proprietăţi benefice ale laptelui şi, pentru că se încălzeşte inegal, există riscul de arsuri.

Nu uita că orice ustensile şi echipamente pe care le foloseşti pentru a-l hrăni pe cel mic, de la pompa de sân, până la recipientul în care stă laptele, trebuie să fie spălate (cu apă caldă şi detergent) şi, eventual, sterilizate (în sterilizator sau fierte timp de câteva minute). Acoperă-le până la următoarea întrebuinţare. Cel mai bine ar fi să le depozitezi în frigider.